Dramă în niciun act

Iscusința de a fi tânăr și bătrân, în contratimp, netrebnic, surd și puțin apatic, ca un ropot de ploaie, ascuns în smirna unui gest inutil, de Cer prea tihnit, cere, eroilor anonimi precum eu, o scenă improvizată, făcută adesea dintr-o baltă în centrul orașului, câteva frunze răsuflând greoi, dacă am norocul să fie toamnă, câteva gunoaie, dacă strada nu a fost măturată, și câteva broboane de sudoare ale tăcerii. Dimineața aceasta crapă. Am și public. Îmi frec mâinile a mulțumire, ori poate de frig, gândindu-mă că voi avea succes, atât de mult, încât data viitoare vor veni și oameni în fața bălții, numai ca să mă vadă pe mine; eu îmi voi îmbunătăți numărul și oamenii plictisiți, mâncând un sandwich cu mult unt, se vor sătura numai când mă vor auzi plângând. Publicul meu este un melc cu o cochilie aidoma tuciului, care mă privește drept, și-mi șoptește să-mi închei nasturele ochiului stâng. Uitasem. Spre ziuă, întunericului i se făcuse foame și, cum nimeni nu era să-l hrănească, i-am dat un ventricul, pe care oricum nu îl mai folosisem de multă vreme. Cine știe dacă îmi va mai trebui vreodată. Întunericul este atât de flămând, încât te face să plângi. Am câteva emoții care-mi tremură pe frunte și pe care, fără să-mi dau seama, le șterg cu dosul mâinii și otrăvesc una din scenete. Și ce dacă, îmi spun, trag aer adânc în piept și încep:

-Mulțumesc că ați venit (între timp, ciorile din Grădina Copou s-au strâns înnebunite deasupra bălții pe care stau) la…la…(pauză îndelungă, în care mă înroșesc și mi-e frică, căci nu știu cum naiba să numesc ce sunt și ce fac; tușesc, tropăi picioarele pentru impresie artistică) celebrarea a 23 de ani, a acestei bălți, sfârșesc eu teatral și-mi spun în gând că de abia am reușit să spun o propoziție și că voi muri până la final. Cum sunt un cunoscător fin al tuturor clișeelor, continui: Ne-am adunat astăzi aici (îmi dau seama că mă doare un genunchi) pentru a vedea, a nu știu câta oară, că atunci când eu strig se aude că râd.

Încep să strig în fața melcului și a ciorilor, până simt că-mi plesnește pieptul, că totul va curge-n baltă, o voi îneca și nu voi avea mai apoi loc pentru nașterea viitoarei mele cariere…în…în (stați puțin că nu știu cine sunt și ce fac). Cred că sunt un pescar al întunericului. Tot strig și melcul și ciorile încep să râdă pătimaș. QED, aș spune eu, dacă nu m-ar durea o măsea. Publicul pleacă mulțumit. Strâng totul din baltă, mă schimb, sting lumina (arunc un bocanc dezlipit în felinar, pentru că nu-l mai pot purta oricum) și-mi dau seama că mă doare stomacul. Nu știu dacă de foame, de neputință, ori de iubire, dar dacă ar ploua în mine, cred că mi-ar ieși Salcâmi prin tâmplă, prăbușindu-se cu atâta iuțeală, încât nimeni nu ar vedea. De la atât strigăt, sunt așa de obosit, iar când ajung acasă, soția mea îmi spune că-n acest ritm vom muri de foame. Nu am murit deja, o întreb eu, de la toate gunoaiele înghițite când eram spoiți și goi, în cearșafuri care ne arătau colțurile rupte?  Dacă nu aș mai iubi-o, mi-aș dori să am niște puteri miraculoase, să o prefac în radio, să-i dau două picioare și să se strice. Să tacă. Să tacă. Să-mi cadă tot decorul vieții mele-n creștet și să adorm năucit, visând o zi de primăvară susurând, cu iarbă înaltă, atât de crudă, care să-mi dezmiardă tălpile. Dacă mă iubește și ea, să ne strivească tavanul care ne-a privit mai mult decât am putut-o face noi, să ne înlănțuim ultimele vise și așteptări, să ne sărutăm gurile din piept și să mângâiem inimile din călcâi. Să dormim fără sfârșit și să ne amorțească spatele.

Dar cum viața este mereu departe de poezie, ea încă mă ceartă pentru eșecurile mele și ale ei, iar eu mă holbez la niște flori de mușețel, care se zbat în apa fierbinte, pline de zahăr și mor. Este dureros, dar soția mea nu știe. Pe ea o interesează tot felul de lucruri, pe care eu nu le văd, nu le aud și, oricât încerc să le miros, mi se par oricum fără voce.  Când se plictisește să îmi spună că sunt un netot, dispare în neantul intereselor ei. În Piața Unirii, se întinde o liniște neobrăzată. Sunt bolnav, cu siguranță, căci prea mă doare stomacul și un genunchi, aproape insuportabil. Dacă mor, nu-i va păsa nimănui. Sunt atât de tânăr și nu am apucat să spun cuiva că Republica trebuie reconstruită, căci îi cad cărămizile.

Adevărul care mi se lățește în palme se strânge, îmi sufocă încheietura și sfârșește inutil pe pervazul ciobit de ploaie. Să fii pescarul întunericului este o datorie netrebnică, cerându-ți coastele și visele, toate drumurile și toți pașii, convingându-te să pândești clipa, unica, atunci când întunericul pustnic este sătul, tu râzi cu adevărat și ceilalți aud cum plângi, căci, în rest, când ești pescar al întunericului, toți vor aude că râzi, deși tu strigi de durere.

Năvodul lumii este gol. Atât de gol, încât plesnește și oamenii lipiți se sperie, crezând că toate clipele viitoare sunt pline de mâl, iar ei vor putea să-și împlinească visele oțetite. Toată lumea se îngrămădește. Viitura îi plimbă nedumeriți de pe un cadran pe celălalt, le schimbă măruntaiele și încheieturile, îi sperie și îi descurajează, iar ei, aidoma unor netrebnici, jură strâmb, susținând că nimicnicia, zădărnicia pot fi învinse. Când ești pescar al întunericului, poți muri oricând, astfel, las următoarele rânduri, pe colțul mesei. Sper ca soția mea să nu creadă că delirez, să mototolească hârtia și să o ascundă între sânii mari. Ultimele mele cuvinte, după cum urmează:

Viitorule pescar al întunericului,

Dacă cârmuirea te-a pus să locuiești în același apartament spațios, cu femeia roșcată și ochi înguști, te sfătuiesc să îți găsești alt loc. Nu vei putea îndura mereu să ți se ceară să fii un om nou. Eu nu am putut fi niciodată un om nou. Atâtea frământări inutile și atât de puțin adevăr, când ție ți se cere să-ți strigi durerea și iubirea. Pleacă oriunde. Flămând și gol, ponegrit, dintr-un bar în altul, dacă asta poftești, de pe o scenă pe alta, până-ți găsești plânsul potrivit, ca oamenii să râdă fără încetare. Oamenii vor vrea mereu să-i faci să râdă. Tu, prin nu știu ce ironie a sorții, ai un plâns…cum să îți spun, amuzant. Plângi oricât, oameni vor râde. Pe tine te va arde dorul, amarul, căutarea și nu vei înțelege drumurile, dar, într-o zi, ca oricare alta, te vei întâlni. La marginea ta, răpus, aproape mort, aproape fără nimic, cu două mâini slabe, goale. Rupe-ți inima, plâmânii, genunchii, aruncă-te, adună-te din glod, mergi, stai, renunță, continuă. Ești atât de liber, precum un demon. Vei muri oricum, fie că îți vei îndesa în stomac morți, nave, maluri, proști, iluzii, idei, vise, case, paturi, sticle, rânduri, sare, frisoane.  Mi-am văruit pereții minții în gri, mi-am turnat în mâini renunțare, m-am îngropat la răsărit, Soarele cade pe mine în fiecare dimineață și mă mușcă. Nu știu dacă este rețeta fericirii, dar sunt un actor desăvârșit. Publicul meu este mulțumit. Și eu sunt mulțumit. Numai soției mele nu îi surâd șanțurile din inima mea. Nu îi plac nici ochii, nici coastele, nici nedumerirea. Cred că mor până-n ziuă, dar nu regret. Am obosit. Spectacolul din noaptea aceasta a fost mirific. Melcul m-a aplaudat, s-a dezbrăcat și mi-a dat cochilia lui. Mi-a spus să stau în ea. Cu mâlul meu, cu durerea, curbe, linii, sfere, nașteri, morți. Poate că adorm și când mă trezesc voi fi tu. Poate lumea e un singur om care se mută dintr-un călcâi în altul, și-și închipuie că este altcineva. Sunt fericit cât se poate. Cochilia melcului de os este caldă și încăpătoare. Uit cuvintele. Limitele. Plânsul. Și uite-mă că râd și soția mea aleargă spre mine. Îmi întinde mâna. Vrea să mă salveze? Ah, îi este frică să nu cad peste vaza ei scumpă, să i-o sparg. Jur că voi cădea cu tâmpla și-o voi face bucățele, chiar dacă este ultimul lucru pe care îl fac. Mor. Ce fericire. Să mori și tu. Să mori și să nu lași pe nimeni să plângă când râzi. Să mori și tu și să-i strici soției mele și bibeloul la care ține ca la un prunc. Gata, știi tot ce este de știut. Adio!

 

 

 

 

 

Advertisements

5 thoughts on “Dramă în niciun act

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s