Rada(fragment)

cf2b38ac5035fb773cf6e5760b0458ff (1)

Malul mării. 1998. Vântul îmi rănește părul, îl izbește de spate, îl împinge-n umăr și-mi acoperă uneori chipul. Au început să-mi crească sânii. Când mă uit la pieptul meu de acum, mi-e greu să cred că atunci sânii mei însemnau doar sfârcuri ca niște umflături, care izbucneau de sub orice bluză și eu nu găseam niciun sutien minuscul ca să ascund rușinea. Deși luam cea mai mică mărime, era doar un maldăr de material peste sfârcurile ușor înroșite. Cu o zi înainte, fusesem la un pas de înec. Stăteam pe mal, priveam algele și eram furioasă. Atât de furioasă, încât îmi venea să le îndes în gură și să le mușc, apoi să le înghit. Doi tineri și-o trăgeau într-un colț îndepărtat. Mi-am dat seama după mișcările ei și mâinile lui intrându-i în spate.  Eu îl așteptam pe băiatul de care mă îndrăgostisem iremediabil. Nu știam să înot, iar el s-a apropiat de mine și mi-a spus să-l ascult. Nu pricepeam nimic din ce îmi spunea să fac, privindu-i fascinată brațele. Avea părul negru, chiloți la fel și o piele ușor ciocolatie. Când mi s-a ridicat sutienul din cauza apei, s-a apropiat de sfârcurile mele umflate și le-a atins ușor râzând. ,,Îmi plac, vor arăta bine, bine de tot, în curând”, a spus el, iar eu nu am știut dacă să-l plesnesc sau să-l sărut. De-aș fi știut cum să sărut atunci.

Ne întâlneam mereu lângă faleză, ne lipeam de stavilopozi, cu dosul în apa puțină care ajungea până acolo și râdeam. Nu îi povesteam niciodată nimic, iar el îmi spunea lucruri pe care nu le ascultam mereu, căci, dacă i se mișca o șuviță eu o urmăream de parcă totul din el dispărea. Rămânea doar șuvița aceea legănându-i-se pe frunte, intrând în ochii mei, chinuindu-mă. De ce nu stai cu fetele acelea frumoase care știu să înoate, l-am întrebat eu, în primul acces de gelozie al vieții mele, iar el s-a oprit o clipă, s-a uitat în ochii mei și a zâmbit. Vreau să stau cu tine, căci ele nu îmi plac, mi-a răspuns. Și, din nou, pentru prima dată în viața mea, am avut senzația posesiunii. Nu știam să sărut, nici să spun dulcegării, dar, în acel moment, l-aș fi mușcat de umăr. Avea un umăr tare și boltit, osos care, uneori, când făcea efort, plesnea. Până acasă, mergea prin centrul orașului în chiloți, mă lua de mână și mă trăgea după el, spunându-mi pe unde trecem, întrebându-mă dacă am reținut strada și punctele de interes. Înghițeam în sec. Îi vedeam doar alunița imensă de pe spate și mă întrebam cum ar fi să o strâng între unghiile mele crescute puțin. Aveam un costum de baie verde aprins, cu câteva mărgele, și-mi tremurau genunchii când se întorcea dintr-o dată, se încrunta, vedea că aproape mă prăbușesc și începea să râdă.

Nu îmi amintesc acum cum s-a terminat totul, poate pentru că am plecat acasă după o săptămână, dar nicio altă iubire nu s-a comparat cu aceea scăldată-n mare, sub razele ucigătoare ale Soarelui, curgând în buclele lui negre, revărsate pe frunte. Paradoxal, nu ne-am vorbit decât uneori și foarte puțin, dar ne priveam așa, lingușitor, ca niște câini ai străzii, care împart resturile găsite, dorm pe același carton, primesc aceleași picioare și înjurături, aceleași priviri disprețuitoare și ei își întorc dosul, dând din coadă nepăsători. Nu aveam și nu știam nimic. Asta ne-a permis să fim vii.

Când ne despărțeam în fața blocului,  ne mai priveam puțin, deși făcusem asta întreaga zi, pieptul ni se înălța, respirația întretăiată ne amețea și ne făceam un semn incert cu mâna. Nu aducea niciodată a sfârșit, căci, deși nu știu ce făcea el, eu mă lipeam de un perete al liftului, închideam ochii și îl vedeam cum se îndreaptă spre casă, aproape alergând, cu chiloții lui negri, cu părul uscat și plin de nisip, abia așteptând să mănânce ceva. Cred că înfuleca mâncarea precum mine, uneori nemestecând, înghițind greu ca un pelican bolnav, apoi se băga sub pătură și aștepta a doua zi să mă revadă. Credeam atunci că el face aceleași lucruri precum eu și niciodată nu mi-a trecut prin mine că poate mă înșel. Când ești copil, crezi atât de tare în vise și-n iluzii, le confunzi cu realitatea, le împletești și nimeni și nimic nu îți mai poate strecura-n minte îndoiala. Nu este a nu te mai îndoi una dintre cele mai mari fericiri ale vieții?

Într-o zi, la un picnic, cineva mi-a întins niște vin. După două înghițituri, tâmplele au început să-mi zvâcnească. Am râs pe umărul lui și am alergat pe malul mării, încâlcindu-mă în proprii pași, ridicând ochii spre Cerul întins, șfichiuit, încât, într-un acces de seriozitate și sinceritate sângeroasă, i-am spus ,,Îmi place mult de tine”. De parcă nu știa.

 

Advertisements

4 thoughts on “Rada(fragment)

      1. un prieten de-al meu, idiot spunea cândva…. iubirea moare, dragostea rămâne :))) nu credeam că o să ajung să-l înțeleg…
        citind acest fragment mi-am adus aminte de vorba lui… de aceea mi-am permis să deranjez.

        Liked by 1 person

      2. Nu ați deranjat. Eu nu cred că iubirea moare..ci ne aducem mai abitir aminte de acele lucruri crude care nu ne-au rănit neapărat. Vine o vârstă când probabil ne golim și ne uităm la tot, putând să ne povestim aproape cu nepăsare.

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s