Talpă și nadir

Dansul înrâurește-n noi dumnezeirea care-și deschide brațele prin tălpi și rănește podelele pe care ne aranjăm viețile, în bucăți de imagini lipite cu scuipat și cu vise, purtate ca un mort, dintr-un colț în altul, căruia îi aranjăm vata din nări și îi pudrăm obrajii.

În puținele clipe în care atingem veșnicia, cu brațele ridicate și cu călcâiele încordate, pline de spinii unei mântuiri care ne-a venit prea târziu, avem neobrăzarea să credem că viața ne va vesti asupra suferinței și ne vom adăposti; inima va avea provizii și dezmierdarea fără nume curgându-ne din sân ne va ridica pe vreun piedestal. N-am fost frumoasă și nici gingașă, dar tălpile m-au purtat prin frumusețe. Frumusețea brutală pe care nu o spulberă anii, nici ochii celor care ne dezbrac, ne frâng ca pe pâine și ne îndoaie inima ca o umbrelă plină de ploaie. Deși n-am avut nimic din săgețile senzualității, ceva din pieptul meu a plesnit și mi-a ajuns în genunchi, coborându-mi pe pulpe, urcând, alunecând frenetic.

Cât îți trebuie pentru a fi fericită? O clipă? Două? Trei? Un dans. În ploaie. Pe o scenă ponosită, cu un bec strâmb deasupra capului. Lipită de un umăr tare, simțind în nări un parfum aspru și o mână grea pe spatele subțire.  Când îți vine să închizi ochii, să-i strângi și nimic din jurul tău nu mai palpită. Ești tu. Și muzica. O vrajă neostoită, ca un regret sau poate răzvrătire împotriva sacrului; o alunecare-n glod pe care-ți vine să-l muști.

La 17 ani și ceva, mi-a venit amarnic, într-o zi ploioasă, să mușc scoarța unui copac. M-am simțit în ziua aceea o fiară, crezând că sângele acela părăsindu-mi trupul este ceva ce mi se ia pe nedrept. Cum trebuie să mergi prin fericire? Dar prin suferință? Renegând? Luptând? Sperând? Dacă am dansa? Aiurea. Alunecând. Râzând. Vibrând. Ridicându-ne. Ca într-o rugă fără patos, șoptită și clară, îndreptată-n vid, să simtă și nimicul iubirea. La 20 de ani și ceva, când mă credeam găsită, pentru totdeauna apărată de siguranța unui sine care ar fi trecut prin orice pentru visele ponosite, s-a întâmplat să mă izbesc de R. Era înalt și spunea adesea că pe șira spinării ne curge moartea, numai că noi nu o vedem. Ne-am rotit absurd în lumina viermuind parcă prin colțuri, apoi, dezbrăcându-ne în tihnă, ne-am mușcat unul altuia spinările.

Poate R. avea aripi în loc de coaste sau poate erau crengi. Poate că le umpluse cu venin, căci, chiar și azi, după atâția ani, le simt în gustul gurii și tălpile-mi mai dansează urmărindu-i ochii albaștri, încruntați când ideile îi curgeau printre degetele groase. Vrei să murim, mi-a spus el, când muzica s-a sfârșit, iar eu am acceptat cu neobrăzarea celei care ar fi făcut orice să-l țină aproape de pieptul ei răzvrătit. Nu am murit. Nici nu am trăit. Ne-am întâlnit peste câțiva ani, când el căra un copil în brațe, iar eu mă gândeam să mut fotoliul mai aproape de ferestră. Din ochii albaștri rămăsese doar expresia imperceptibilă a împotrivirii. Brațele îi căzuseră-n genunchi, iar pieptul mârâia ca un câine ațâțat. Cine suntem de ieri până azi?

Simt în sânul meu o durere amară. Mă leagă dorul acesta șerpuitor de toți bărbații care mi-au făcut tălpile să râdă. Cândva, era primăvară. Îmi cumpărasem o rochie subțire, prin care sfârcurile-mi izbucneau și coapsele se unduiau; pășind aveam ceva din trăinicia unui personaj de basm, stând între foi la pândă, să-i vină rândul și să spună ceva nemuritor. Când foile se vor fi prăpădit și lumea ar fi uitat înțelepciunea din vorbe, să mi se vadă tibia într-un colț găsit pe un raft și un copil să o întoarcă pe toate părțile. Mintea să-mi amețească și să mă răsucesc în uitare iertând că n-am știut să mă întrupez vreodată din iubire. În vara aceea însă, ca un făcut, când viața se apropie de mijloc și-ți pare că se va sfârși, am dansat în balconul meu, cu capul căzut, cu sânii dezveliți, strânși și întăriți de frig, simțindu-mă din nou o fiară, doar că, de data aceasta, aveam 40 de ani. Nu mai ceream nimic, nu mă mai războiam cu nimeni, cu atât mai puțin cu mine însămi, m-am aplecat doar peste balustradă, am râs, pletele mi-au acoperit fața, sânii s-au lipit de balustrada de fier, iar tălpile îmi trepidau pe cimentul rece.

Nu-i așa că suntem o clipă? Cum miroase dansul? Poate precum obrazul unui Înger care se plimbă prin lume ca pe un cadran al ceasului. Din fericire, obrazul acesta ni se lipește uneori de picioare. Dacă n-ar fi acest sărut, cum aș mai putea eu îndura holul acesta al spitalului?

Martie, anii 70. Se crapă de ziuă. Cred că va ploua. Am murmurat toată noaptea o bucată din Antonín Dvořák. Sânul tăiat acum câțiva ani nu a mai durut. Cineva oftează. Se aud niște pași. Cum îi spunem vieții să înțepenească într-un loc? Dar tălpii? Dar iubirii? Dacă m-ar mai auzi cineva, în afara mea, căci, de câțiva ani, vocea mi-e înecată, poate pierdută-n stomac, aș mai șopti vântului, rezemată de pervaz. Sunt aidoma unei cârme rupte. Nu mai merg nicăieri. Dansez. Mă rotesc amarnic. Voi muri, în curând. Știu. Simt. Cu toate acestea, tălpile mele se foiesc în somn, în acordurile lor. Poate că ele nu mi-au îmbătrânit deloc. Nici nu au fost atinse de boală. Sau poate că am avut inima în tălpi și nu în piept. Inima aceasta nu mi se va opri vreodată.

Adio!

***

Text scris în cadrul Clubului Condeielor Parfumate, înființat de Mirela Pete, cu tematica acestei săptămâni: Parfumul dansului!

Talpă și nadir

14 thoughts on “Talpă și nadir

  1. Becul stramb pe o scena ponosita mi-a reamintit o seara pe care am trait-o multi ani în urma … pe vremea cand fluturii îmi zburau în par si dragostea era la un milimetru de noi! 🙂
    Sa ai o duminica frumoasa!

    Liked by 1 person

    1. Cândva, aveam melci în păr, îi schimbasem pe fluturi și dragostea era atât de aproape, încât să o muști și să râzi. Apoi, toate au curs, schimbându-se, năvălind cu și mai multă iuțeală. O duminică edenică! 🙂

      Like

  2. Mirela Pete says:

    Scrierea ta – ca de obicei frumoasă și tristă, dură și senzuală, plină de viață și moarte,de dragoste și ură, de amar și extaz – mi-a amintit de Tango (cu majusculă, da), un dans al dorului iubirii de-acasă, dansat cu pasiune în periferiile Americii latine, o improvizaţie coregrafică plină de efluvii emoţionale, temperament şi gesturi lascive, pe un trio de instrumente…un pian, o chitară şi un bandoneon. Tangoul acela născut, de fapt, în zona sordidă si pauperă a societăţii, în suburbiile rău famate din Buenos Aires…Dar frumos, real, plin de viață și pasiune.
    Cât de minunat și trist ai scris, Simona: ”În puținele clipe în care atingem veșnicia, cu brațele ridicate și cu călcâiele încordate, pline de spinii unei mântuiri care ne-a venit prea târziu, avem neobrăzarea să credem că viața ne va vesti asupra suferinței și ne vom adăposti”…
    Cred că depinde și de noi să-i auzim și înțelegem vestirile și semnele. Trăim cu pasiune amoruri, clipe orgolioase în care suntem cei mai buni, mai frumoși, mai iubiți, dar să fim atenți și la revers. E o parșivenie despre care sigur voi avea și eu îndrăzneala să scriu. Pentru orice bucurie a tălpilor, surâs al inimii, râs al gurii, ni se cere o plată, adesea indirect proporțională.
    Să ai o duminică superbă, salcâmule plâns! Și să râzi! 🙂

    Liked by 1 person

    1. Îmi spunea un bărbat cândva că, pentru ce-i ce nu-l înțeleg, dansul este doar erotism și pulsiune. Deși nu m-am ciocnit de dans de prea multe ori, l-am putut aprecia ca un fior înălțător așa cum pentru mine este, de exemplu, scrisul. Dansând prin ploaie și prin casă, cu câte o carte în mână, cu un pahar de absint, încălțată cu cele mai înalte tocuri, am râs și m-am simțit pe o scenă a lumii, înconjurată de lumină.
      Cât despre vestirea suferinței, de prea multe am văzut întunecimea deznădejdii, ca să nu înghit hulpav fericirea. Atunci când vine. Oricât de puțină ar fi ea, pregătindu-mă, da, și pentru revers. O duminică edenică să aveți! Și eu voi râde! 🙂

      Like

  3. Pandhoraa says:

    Dansul e un elixir, o otrava , e orice ce nu e banal…
    Povestea ta arde cu intensitate chiar daca o viata se stinge, dansul iata, a ramas…
    Parfum de dans intens si de tristete are povestea ta si de delicata forta.

    Liked by 1 person

    1. Mulțumesc întreg, Pandhoraa. Din fericire, există multe ,,otrăvuri” pe care le putem da pe gât fără să ne gândim…ca scrisul, sculptura, pictura, muzica și tăcerea. Fără toate acestea, am fi fost atât de săraci și inutili…

      Like

  4. Înlănţuiri de fericire cu deznădejde, dans extatic şi prăbuşire, alb şi negru, masculin- feminin, luptă şi alunecare, toate freamătă în cuvintele tale, dezmierdând sau alungând poveşti, cititori. O vrajă care se dezlănţuie pentru a te ţine legat de aceste rânduri. Un amalgam de sentimente şi culori, trăiri şi zbucium. O experienţă ce vrei să se repete cât mai curând… 🙂

    Liked by 1 person

    1. De fiecare dată când cineva-mi spune ceva despre rândul meu, eu mă simt amețită căci, atunci când scriu, cuvintele mă poartă, se înlănțuie grăbit și, nici măcar nu le mai recitesc. Este ca o beție cruntă…
      Vă mulțumesc întreg pentru trecerea prin cuvânt pe caldarâmul cu Salcâmi plânși și vă doresc o zi edenică!

      Liked by 1 person

  5. Tango-ul este iubire! Iubirea e tango, un dans, un simplu dans dar care este mult mai mult decit oricare dintre dansuri. E ca un dialog intre doua suflete, intre doua euri, intre doua trupuri care practica un ritual sacru in care yin si yang se dezvolta si cresc fiecare, unul impreuna cu celalalt. Dans sacru e si atunci cind crestem impreuna cu noi insine, cind ne adaptam pasilor de dans, cind vrem sa uitam sau nu, ceva.
    In bucata asta te regasesc copilule …

    Liked by 1 person

    1. Cumva…tind să cred că tot ce ne fericește și ne îndurerează este sacru. Precum ropotul de ploaie care intră-n pământ și îl mângâie.
      Cât despre regăsire…am mai păstrat felul meu de a scrie de la început, doar că nu l-am mai arătat atât de mult. Am avut vreo doi ani de tăcere, apoi am răbufnit în alte straie. Dar acolo, undeva, adânc, a rămas primul fel de a scrie…haotic, nebun și dureros. Ce vremuri.

      Like

  6. Sa descrie viata in cuvinte nu reuseste oricui. Tie da. 🙂 Impletesti atat de armonios dragostea si durerea, bucuria si tristetea… incat frumusetea vietii se… decanteaza. 🙂
    Zile fericite iti doresc!

    Liked by 1 person

    1. Vă mulțumesc întreg pentru apreciere! Mă bucur că vă place rândul meu. Este parte din mine, adânc înlănțuită-n suflet. Fără scris nu știu ce aș fi…dacă aș mai fi cumva.
      Zile edenice! 🙂

      Like

  7. O poveste captivantă, ca întotdeauna și nu doar atât: trăirea dansului. Desigur că dansul nu e doar erotism și pulsiune. E trăire. La fel ca mâna care scrie (și de fapt dansează). Dansul e viața înseși.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s