De la deznădejde la iubire

          Când l-am descoperit pe Martie, copilul avortat și aruncat pe un bloc, am crezut că lumea este un loc oribil. M-am gândit că dacă o Mamă a putut să-și smulgă copilul din pântece și să-l lase să putrezească sub Soare, la etajul 10, lumea este pentru totdeauna pierdută. Scriindu-mi licența, în care am cercetat stângaci discursul din jurul problematicii avortului, văzând cât și ce face Planned Parenthood, mi-am spus timp de vreo trei ani că nu am dreptul să mor până nu voi face ceva, oricât de mic, pentru copiii care mor necruțător, acolo, în pântecele care ar trebui să-i nască, smulși de sub inima care ar putea să-i iubească. Timp de alți doi ani, am citit despre violuri, pedofilie, trafic de persoane, de organe și alte atrocități mari și mici. Mi-am încleștat pumnii mici și neputincioși de fiecare dată. Toate lucrurile acestea, deși ne par aruncate-n eterul lumii mari și îndepărate, sunt atât de aproape de noi. Avem copii flămânzi, abuzați, lăsați pe drumuri, care nu se bucură de căldura iubirii și sunt hăituiți mai rău decât câinii. Oamenii flămânzi sunt și ei tot aproape de noi. Nu toți cei care ,,întind mâna” mint. Femeile bătute, violate, jignite, terfelite sunt și ele poate și mai aproape de noi, la distanță de două uși. Bărbații care se spetesc și sunt striviți de nedreptate, care-și riscă viețile, ori cei care le mânjesc cu rău, trec pe lângă noi, zi de zi. Noi înșine, cu binele și răul din noi, ne rotim sub Cer și ne gândim prea rar că fiece clipă care ni se scurge din piept este o șansă mai puțin să iubim, să (ne) iertăm și să o luăm de la capăt.

        Firește, pentru unii oameni moderni, eu par un profet ratat care trebuia să trăiască în Evul mediu și nu în secolul XXI, în care, pentru o tânără de 24 de ani, există cluburi, terase, rochii scurte și pantofi cu toc amețitor. Însă, secolul XXI este și cel în care oamenii de lângă noi ucid fără milă. Nu trebuie să-i zbori creierii unui om ca să-l distrugi. Nu trebuie să-l lași fără casă, ori fără familie, ca să-l aduci în pragul disperării. Este suficient să-i răpești speranța în iubire, așa cum mi s-a întâmplat mie și să-l arunci într-un hău dureros, în care știi că, în fiecare clipă în care tu respiri, în lume, mor atâtea, încât te simți vinovat că ești. Eu m-am simțit timp de ani de zile vinovată că sunt, gândindu-mă la milioanele de copii care mor înainte de a se naște, la zecile de bătrâni  bătuți, fără casă, ori medicamente, la oamenii abuzați în fel și chip. Am crezut halucinant că lumea este un loc rău…

Colac peste pupăză, în drumul meu întâlneam oameni care, când eu îi îmbrățișam, ei mă plesneau peste față. Tot sângele îmi șiroia pe chip și îl înghițeam, ca să-mi ajungă în inimă, crezând că îl voi pierde pe tot mergând printre cimitirele comune. În ultimii trei ani, mi-am schimbat de atâtea ori hainele inimii, cu nesaț, fugind de oameni, în scris, din neputință și copilărie, crezând că dacă trag obloanele, nu se va auzi țipătul din afară. Durerea este răspândită în lume poate ca un tribut al fericirii, dar rămâne nedreaptă cu sufletele frumoase, curate, albe, vibrând, care nu rănesc și, paradoxal, sunt bătute pe șira inimii cu sfori groase, înmuiate în apă și sare. Acest lucru ar trebui să ne atingă pe fiecare dintre noi, căci, dacă nu putem empatiza, ne putem gândi că mâine, ori poimâine, în locul spatelui vecinului, va fi al nostru.

Cred cu tărie că cei care se războiesc, dezbat, planifică și doresc să arate că au dreptate, au un singur scop, să câștige, nu să tămăduiască. S-ar putea să mă înșel în totalitate, dar poate că lumea s-a salvat atunci când un tânăr de aceeași vârstă cu mine l-a ajutat pe un om bolnav, căzut pe trotuar, cu bube la picioare care au spart și miroseau greoi. S-a apropiat firesc de el, în vreme ce niște emancipați parfumați întorceau nasul scârbiți. L-a luat strașnic de braț, s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. I-am zâmbit și eu, căci ne-am înțeles. Omul care căzuse își înfășurase călcâiele pline de puroi în niște pungi de plastic. Nu știu dacă ați simțit vreodată mirosul de puroi stătut sau l-ați avut în corp, dar doare, vă spun din proprie experiență. Omul despre care vă vorbesc, pășea plângând. Se apucase de brațul tânărului și-l smucea, parcă vrând să se asigure că nu visează. Dintr-o dată, în toată durerea aceea, a început să râdă. A început și tânărul să râdă. Am râs și eu. Râdeam toți trei precum bezmeticii și miroseam a puroi. Puroiul nădejdii și al iubirii. Ce bine ne-a mai fost atunci. Aveam o pâine în mâini. Am înțepenit acolo, în mijlocul trotuarului, multă vreme după ce bărbatul s-a îndepărtat. Mirosul de puroi se simțea absurd în aer. Niște fete tinere își acoperiseră nasurile și priveau scârbite. Aș fi vrut să le spun că ele miros a nepăsare, dar nu am îndrăznit, spunându-mi că poate interpretez din nou greșit.

Pe drumul spre casă, am întâlnit un pisic slab cu care am vorbit puțin. I-am povestit lui despre bătrânul care mirosea a puroi și despre cel care vindea flori în fața magazinului. I-am povestit și despre Irina care doarme pe cartoane și despre femeia care-și face țigări singură, din tutun învelit în ziar și-și dă buzele cu un ruj roz, probabil găsit printre gunoaiele de unde și mănâncă. Pisicul a mârâit puțin, s-a uitat la mine, apoi a zbughit-o după blocuri. Cine m-ar fi văzut atunci, ar fi crezut probabil că sunt nebună. Paradoxal, ori nu, nu m-ar fi deranjat deloc. Nu m-a deranjat nici ieri, când de bucurie că a înflorit Salcâmul, plângând lângă trunchiul lui, am auzit doi adolescenți spunând ,,Uite, băi, o blondă care plânge lângă un copac”, apoi și-au aprins țigările șiret și m-au fluierat la plecare. Am vrut să mă întorc să le spun că fluieră precum mojicii și că ar putea să învețe să cânte cu o frunză de Salcâm între buze, așa cum mi-a arătat mie Tata când eram mică, dar îmi era foame. Am uitat să mânânc, pentru că ținând florile de Salcâm în brațe unii oameni îmi zâmbeau și le răspundeam copilăros, parcă vrând să le spun: A înflorit Salcâmul? Ați văzut?

Astăzi, nu știu de ce, cred că oamenii se deschid când văd puțin bine, își lasă inimile fără ziduri în jur, pot striga, plânge, ori râde de fericire și te pot lua în brațe. Spunându-ți un cuvânt, șuierându-ți o tăcere sau trecând pe lângă tine. Căci, trebuie să admitem, în vreme ce pășim pe trotuar cu toții, cu ochii în telefoane, cu mințile pierdute și cu inimile mugind de tot felul de dureri, noi ne știm, ne recunoaștem, ne înlănțuim ca și cum am fi cioburi dintr-un suflet imens. Poate al iubirii. Înfășurat cu multă durere. Și cu speranță.

Speranța că, într-o zi, când  ne vom strânge în brațe o clipă, așa cum suntem, ne vom naște din nou și vom râde. Vom râde atât de tare, încât bubele se vor usca, vor cădea și vor dansa pe lângă noi. Și puroiul nostru, pe care nu-l simte nimeni, se va usca. În sfârșit!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s