Fragment

Într-o zi am călcat într-o baltă. Plouase timp de o săptămână; ori mai mult, dacă vă încredeți în capacitatea mea bolnăvicioasă de a simți timpul și, mai mult decât atât, de a-mi aminti evenimentele majore care trec pe lângă (prin?) mine. Cert este că, acea zi s-a transformat în nenorocirea vieții mele. Ajungând în fața unui chelios care avea grijă de ziar, uitându-se chiorâș la mine, căci eram proaspăt și mi se mai cunoșteau coatele șterse de băncile școlii, m-a întrebat dacă știu să scriu. Ăsta-i un alt prost, mi-am spus încetișor în gând, de teamă să nu-mi întrevadă certitudinea pe chip și i-am răspuns așezat, așa cum învățasem în ultimii ani, că știu, teoretic, cel puțin, să scriu orice fel de material pentru ziar, ba chiar că am și niscaiva umor, deși par posac și, una peste alta, are nevoie de o viziune proaspătă și de un cal tânăr care să alerge bine și să se strecoare cu ușurință.

S-a uitat la mine ca și cum mi-ar fi deschis gura și ar fi vrut să se dea îndărăt, să urle și să sară într-o groapă, de parcă-n gura mea se adunaseră toate cariile și o duhoare grea, de nestăpânit, ar fi tăiat aerul. M-am prefăcut că nu pricep nimic și am început să torn în capul lui, săracul, toată teoria ce o știam. Nu era puțină. Cu cât continuam și sudoarea-mi curgea pe fălcile care se mestecau ca niște pietre de moară, mi se părea că sunt cel mai deștept flăcău al generației mele și că ar trebui să plec de acolo, să caut ceva pe potriva capacităților mele. Cum puteam oare să mă înjosesc cerând loc de muncă la un ziar local, mă gândeam eu în vreme ce turuiam și începusem să rânjesc. Omul mă asculta. Pesemne, nu a fost chiar așa. Era doar obosit și nici nu mă auzea, gândindu-se la ale lui. Când am terminat, m-a privit în față și mi-a spus clar:

-Băi puță, văd că știi teoria din scoarță-n scoarță, dar cu mine nu-ți merge, mă auzi tu? Mâine dimineață, mergi pe teren! E un caz, cum ai zice tu, social, futu-i mama lui. O țigancă face greva foamei pentru o locuință. A venit cu două pușlamale mici și nu vrea să plece dracului de acolo. Primarul vrea să aducem în fața publicului adevărul, înțelegi?

– Da.

-Da?

-Da!

-Și cum crezi tu că arată acest adevăr?

-Ca un adevăr!

-Ești impertinent.

-Primăria nu face nimic pentru cei care nu cum să-și permită o locuință.

-Ah, și de unde știi tu, priceputului.

-De prin auzite.

-Ești și tu altă puță care crede că va salva lumea, așa-i? Haida, marș. Vii peste trei zile cu articolul!

-Trei zile?

-Vrei mai mult?

-Ar cam trebui.

-Fie două.

-Mi-e teamă că sunt forțat să refuz.

-Mi-e teamă că vei crăpa de foame, mătăluță.

-Voi sosi peste două zile.

Am ieșit afară din birou tremurând. Cele câteva scări coborâte mi s-au părut ca niște druci peste spinare. De ce acceptasem așa ceva? Auzisesem atâtea discuții despre țiganii săraci care așteaptă ani de zile pentru o casă și trăiesc pe unde apucă, iar primăria nu face nimic. Știam eu prea bine ce adevăr voia primarul să știe lumea. Însă, omul acela chelios mă provocase, iar eu, naivul, căzusem în capcana lui, dorind să-i demonstrez că pot orice și că nu mi-e teamă. Adevărul este că, la vârsta aceea, cel puțin, mă durea-n cot de poziția și influența lui, iar urlete-i de mojic nu mă atingeau. Tinerețea are și acest neajuns. Te simți atât de nepieritor, încât începi să crezi că poți înfrunta orice cu palmele goale, râzând, fără să posezi capacitatea de a întrevedea cum îți vor fi brațele peste câteva zeci de ani, care vor zbura neostoit oricum. Nu poți vedea nici că mintea, cu toate certitudinile ei, va cădea, se va surpa și falsifica treptat, ca și cum, seara, un om s-ar duce la culcare, iar în zori, s-ar scula altul în același trup și-n aceeași inimă, animat de alt timp, de alte nevoi și gânduri. Este drept, nu vedem asta în timp ce trăim hulpav, dar o simțim când ne dăm seama că ne-am aruncat timpul în toate gropile care ne-au ademenit, nu prin ideea reușitei, ci tocmai certitudinea zbaterii și suferinței, poate pentru că simțim, din nu știu ce pricini, că ceea ce ajungem să deținem, nu mai are același gust pentru noi și că vom fi în stare să alergăm după tot ceea ce nu  vor putea atinge, ignorând, sau apreciind prea puțin, ceea ce deja este al nostru. Ori nu. Este ceva al nostru cu adevărat? Și acest cu adevărat pare prostesc, spus de un om trecut de 50 de ani. Mâine fac 53 de ani. Îmi vine să și râd. Să-mi fi spus mie cineva la 20 de ani că voi ajunge să am 53, că mă vor durea oasele și aproape îmi voi pierde dinții, cred că i-aș fi spart țeasta.

Nu este așa de rău precum pare. Mă refer la vârsta mea onorabilă. Mă pot plimba în voie pe alei, îngândurat din cauza a cine știe ce pricini soioase, manevrând raționamente care nu duc la nimic în fond, spălându-mi papucii prin rouă, vorbind cu câte un străin, întorcându-mă acasă sătul de lumea aceasta nouă în care, deși nu mă regăsesc, trăiesc ghiftuit de atâtea evenimente care se succed nebunește. Parcă nici nu încep și nici nu se termină. Aș fi fost tentat să spun că trăim numai în miezul ori esențele lucrurilor, dar ceva s-a pierdut din tot ceea ce inima mea tânără a căpătat și s-a trezit într-un timp necugetat, în care trebuie să faci ceva, orice, să fii cineva, oricine, și să-ți păzești hoitul cât mai bine de mâinile care ar putea să te dezbrace de iluziile pe care le croiești și le înghiți repetat.

Dacă am rămâne cu trupul inimii gol în lumea aceasta, ne-am sfâșia unul pe altul, indignați că ne-am mințit. Și poate nu ne-ar mai supăra că celălalt ne-a mințit, doar că a făcut-o mai bine decât noi. Cum am putut pierde o atari șansă? Mie nu ar trebui să-mi fie frică de minciunile pe care le-am spus. Cred că sunt mai puține decât cele primite, dar mă macină gândul că, de la o vreme, n-am mai putut lupta cu pornirile mele bolnave și m-am adâncit în ceva străin de tot ceea ce știam ori despre care învățasem, încât, nu de puține ori, mi-a fost silă de mine.

Nu putem merge mereu cu acest adevăr prin lume. Nu ne putem duce la omul de pe colț, la femeia aceea prea plină, având ochii dați cu verde, ori la fetișcana aceea care vinde pâine, să-i spunem că ne este silă de noi și, uneoi, am vrea să ne lipim țeava de țeastă și să privim creierii alunecând pe peretele prea alb, prea drept. Nu putem să spunem acest adevăr crud nici apropiaților. Oricât de lipiți de noi ar fi. Dacă mai există cineva lipit de noi, firește.

Când te uiți înapoi la viață, îți pare că dacă făceai altceva în anumite momente, ar fi fost altfel. Ar trebui să râzi, desigur, dar te alinți cu asta, doar ca să fii la adăpost. Îți spui așadar că nu ai putut înfrunta hazardul, că el a fost mai puternic decât tine și că soarta pecetluită te-a târât după ea, iar tu, o dobitoacă cu prea multă putere inutilă în copite, ai mers mai departe.  Tata când trăi, îmi spunea adesea că voi fi un om care va ști să meargă înainte. Niciodată nu înțelegeam la ce se referă. Mi se părea oricum că aberează. Cum să știe un om ce înseamnă să mergi înainte, dacă el stă mereu pe loc. Eu vedeam că tata stă mereu în același loc, deși cunoscuții îl credeau un om de mare anvergură și viitor (unde se zărea aceasta sau când avea să vină, nu putea niciunul spune).

Din păcate sau fericire, a avut dreptate tata. Eu chiar am fost un om care a știut să meargă înainte. Poate prea înainte. Poate prea devreme!

Advertisements

2 thoughts on “Fragment

  1. Uneori să mergi înainte e un blestem. Alteori e un mod de salvare. Bun, rău? N-aș putea spune….
    Eu care stau mereu pe loc îi invidiez pe cei care trec peste/prin și merg înainte. Poate ar trebui să-nvăț și eu asta.
    Mă bucur să-ți regăsesc aici scrierile, Salcâm-prieten!

    Liked by 1 person

    1. Nici eu nu ştiu să merg înainte, poate şi de asta încerc să creez un astfel de personaj care să calce dârz. Pe o parte, dar dârz. În scris, e uşor să pui şi să ridici pietre (de) pe inima omului-personaj, în viața reală însă!
      Şi eu mă bucur că ne recitim aici. Pişcături şi pupici!

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s