Miez şi însingurare

Ar fi aşa de uşor să-mi străbat nesiguranțele şi fricile şi să izbucnesc, realizând ceea ce visez. O casă de copii. Le-aş spune mereu poveşti copiilor. Acesta este unul din visele mele. Să construiesc o casă pentru copiii nimănui. Pe care să-i strâng sul sub inima mea. Şi să îi iubesc.

Şi mai visez… să scriu ceva frumos şi rodnic. Să zac pe malul mării. Uneori, mă simt atât de singură, încât mă gândesc că, dacă mi-ar spune toți oamenii lumii ,,noapte bună”, mi-ar fi mai uşor. Apoi, nu mai sunt atât de sigură şi încep să râd. Când eram mică şi se întâmpla ceva rău, îmi astupam urechile cu mâinile mici, îmi aduceam genunchii până aproape de gură, mă legănam şi număram până la 10. Când deschideam ochii, credeam că va fi mai bine, dar nu era.

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.

Unele bube nu trec. Rămân acolo şi se dezmiardă cu mai mult sânge, cresc, coc şi plesnesc. Apoi, o perioadă tac. Apoi, dintr-o dată, când aproape le-ai uitat, reîncep să urle. Într-o noapte, încercam să-i arăt cuiva drag că există motive pentru a fi. Înşiruiam şi pentru mine iluzii. Şi eu aveam nevoie să mai cred că există un sens în toată marea aceasta de renunțare ca o boală ce-mi cuprinde malul.

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

Acum, e un pic mai bine!

Advertisements

2 thoughts on “Miez şi însingurare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s