Spuzit

Când sunt singură (adesea sunt), interpretez personajele din Teatru în stomac. Spin pare cea mai la îndemână, fiind un personaj feminin, dar îmi dă cel mai mult de furcă. În ultimul an, am tot încercat să capăt privirea ei, așa cum am clădit-o acolo, în rânduri. Nu știu de ce cred că am reușit într-un final. Aparițiile ei grăbite din Teatru în stomac au o explicație dureroasă. Niciodată nu am vrut să fiu o Ea. Nici nu știu de ce. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că nu există un răspuns. Poate așa a fost să fie. Să nu pot fi tocmai eu, ci tot ceea ce întâlnesc. Citeam într-o noapte unele dintre mărturiile lui Dali, despre negăsirea lui, despre moartea fratelui său și dorința de a-și câștiga nemurirea și, într-un fel, nu m-am mai simțit atât de vinovată de ne-asumarea mea. Pentru că nu am știut cum iubesc oamenii, cu tot cu carne, m-am îndrăgostit de bărbați și femei, deopotrivă. Când am văzut ce presupune dragostea dintre oameni, am crezut că sunt mizerabilă. Nu eram. Niciodată nu pătasem cu iubirea de carne ceea ce simțeam. Apoi, au avut grijă alți oameni să mă învinuiască. Am rămas să-mi adăpostesc tâmpla pe amintirile oamenilor pe care i-am iubit și îi mai iubesc, deși ei m-au uitat și mă vor uita și următoarea dată când mă vor întâlni. Dacă ne vom mai întâlni. Iureșul care a stat aici, dovadă unei ape întinse, a început să tacă și să-și arunce litere os peste ochi, peste buze, peste nări, peste degete. Ori de câte ori am vrut să mor și n-am putut în real, am murit în Teatru în stomac. Și mi-a fost bine. Mi-a fost bine ca unei fiare sătule. Au trecut trei luni de la lansare. Nici nu îmi amintesc cum am ajuns acolo, la Bookfest. Nici nu știu care parte din mine a fost prezentă. Ceva a rămas nespus, neatins. Iar eu nu am mai avut cui spune adevărul, deși oameni feluriți mă întrebau ,,de ce?” Cum de ce? Poate fără motiv. Poate pentru că am iubit și nu am fost iubită înapoi și nu am putut spune asta lamentabil. Nici nu am mai vrut să merg înainte. Nici înapoi. Poate pentru că aveam nevoie de o spovedanie. Și de niște pietre primite în inimă. Ca să (mă) uit. Și când vine dimineața, să mă trezesc și oamenii să-mi spună adevărul. Să se așeze în fața mea și să-mi strige adevărul, așa cum am făcut-o eu, deși, la final, i-am pierdut. Nu m-am mai trezit de atunci, dar îmi place să mai interpretez personajele din Teatru în stomac. Îmi place să fiu Bătrânul și să fi ajuns la capăt. Capătul care lasă ca ultima primăvară să vină. Primăvara care durează pentru totdeauna. Primăvara în care nimeni nu vine să te vadă, dar mergi tu să-i privești pe furis și să râzi când îi găsești fericiți. Au trecut trei luni de la debut. Nu știu care parte din mine a mers acolo, la prezentare. Nu cred că eu. Nu eu cea care sunt. Cea care se va pierde mereu. Probabil a mers copilul ce sunt, să mulțumească pentru ochii care mi-au traversat rândul, deși, când copertele se închid, nu mai rămâne nimeni. Nici măcar eu.

P.S. Teatru în stomac poate fi comandată accesând:
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: