Pescarul nimicului (fragment roman)

Capitolul 1

În vreme ce apa mi se izbește de pulpe, perdelele ferestrei sunt sfâșiate de vânt. Unele zile îmi par potrivite pentru a muri. Numai că, din păcate ori din fericire (nu mă pot hotărî), nu poți muri atunci când poftești, ci ,,trebuie” doar atunci când vrei să mai trăiești. Poate că eu nu am vrut niciodată să trăiesc.

1

Zvalva mă strigă.

Este o femeie înaltă, cu sâni parcă osoși și mă privește întruna ca și cum ar vrea să-mi crape țeasta, să scotocească prin gândurile mele. Nu înțelege niciodată de ce un om nu vrea să fie fericit. Mă privește pe sub dosul palmei, îmi măsoară fruntea cu gura, o întoarce și-mi spune să-i citesc una dintre poeziile mele. Simt că răgușesc când gura ei se cască puțin, așteptând să-i citesc. Nu pot spune că este o femeie educată. Nici nu știu dacă în mintea ei se prăbușește vreo cărămidă când îi citesc, ori îi vorbesc, dar are o pată în ochiul stâng, ca și cum niște lână i s-ar strecura în măruntaie, întreaga ființă i s-ar opri și ea ar deveni o altă ureche de-a mea, cea de-a treia ureche, ascultându-mă.

Acum, când intru în casă, mă privește potrivit, ca un foc mocnind, abia atingând oala de pe plita electrică. Casa noastră stă înclinată pe un deal din colțul mării. Vântul bate din toate părțile. Drumul către primul sat este îngust și, de multe ori, nisipul îl astupă. Singura legătură cu ceilalți atârnă de acest drum pe care-l visez mereu astupat cu pietre. N-aș putea trăi fără să-mi public cele câteva editoriale lunare, dar aș putea scrie mai multă poezie. Nu mă întrebați dacă se poate trăi din această muncă făcută pentru orice lume, numai pentru asta nu, căci nu știu să vă răspund. Știu doar că, între nenorocirile măcinătoare ale firii și dorința de eliberare, se află un hău prea căscat, mințindu-te că dacă reziști la suprafața lucrurilor, ca un trup care nu se scufundă, ci plutește, totul se va așeza.

Avem două dormitoare mari, biroul meu, camera de zi, podul plin de nimicuri, cele două bucătării și baia retrasă. Eu îmi spăl trupul în mare, în timp ce Zvalva se îmbăiază îmbrăcată. Se îmbracă într-o rochie albă, curată, parfumată și se afundă în cada plină cu apă. Machiajul curs îi mânjește fața, iar trupul răscolit de fiorul plăcut al apei cu spumă, pare să râdă.

Adeseori nu mă pot abține să nu o fac a mea într-un astfel de moment. Alteori, fac liniște și o privesc din prag, stând pe vârfuri. Mereu mă aștept să fie o fetiță râzgâiată și nu femeia aliniată, trecută de 40 de ani. Aștept să mă gonească, să-mi spună că mă prostesc, dar nu. Ea își spală  tăcând trupul prin rochie. Își leagănă capul în stânga și-n dreapta, întrebându-mă dacă mă gândesc la o femeie. Da, mă gândesc, la mai multe, îi răspund eu franc, iar ea se încruntă. Spune-mi, se întoarce ea cu tot trupul ud spre mine și-mi vorbește, chiar ai nevoie să te îndrăgostești de toate femeile acestea pentru a scrie?

Nu, nu am nevoie de ele ca să scriu, îi răspund dintr-o răsuflare. Am nevoie de ele ca să pot simți dorința, căci, altfel, nu aș vrea să mă apropii de nicio muiere, nici măcar de tine. Vrei să iubești bărbații, conchide ea, deși se folosește aparent de interogație, ca să mă sfredelească. Oh, haide, știu că unii dintre voi, artiștii, le considerați pe femei niște mâțe inutile, care ar face mult mai bine omenirii să stea cât mai departe de cei ca voi. Ce să spun. Voi aleșii, unșii cu mir, care nu aveți nevoi precum ceilalți.

În vreme ce-mi spune aceste lucruri, pe care mi le reamintește mereu oricum, nu mă privește. Când nu mă privește, simt că nu mă mai iubește. Dacă nu m-ar mai iubi, aș urî-o, căci m-aș simți mai puțin decât atunci când ea m-a ales. Apoi, pentru a mă apăra, cred că m-aș minți că sunt ceva mult prea înalt pentru ea. Nu o iubesc. Nu am iubit vreodată pe cineva până la capăt. Mereu am fost prins între reverie și real, dar bănuiesc că aceasta este una dintre problemele universale ale celor precum mine.

Nu am mai vorbit de câteva luni cu niciun om. Nici măcar nu am scris vreo scrisoare, lăsându-o pe Zvalva să se ocupe de tot. Într-o descriere care unora li s-ar părea corectă, m-am ascuns după fusta ei și am lăsat-o să se descurce cu restul. Eu sunt, cum ar spune orice scriitor prost, care nu reușește de fapt să scrie sau să publice, în căutarea inspirației. Despre inspirație s-au scris multe lozinci cu care sunt de acord. Cum nu mi se potrivește rolul de apărător al vreunei idei, căci m-am dedat iremediabil îndoielii, mărturisesc doar că nimic din ce mai scriu nu mă mulțumește. Simt adeseori ori visez ce ar trebui scris, dar amintindu-mi tot ceea ce s-a spus deja ori am vociferat chiar și eu, îmi dau seama că este inutil și renunț.

Firește, fiecare scriitură este o manieră proprie de interpretare, dincolo de vreo limită, dar cred că ochii mei mergând cu litere nu mai folosesc nimănui. Aceasta ar putea fi marea mea suferință sau spinul din talpă, înconjurat de puroi, pe care l-aș putea smulge cu dinții și să trăiesc ce va urma, fără nicio pretenție. Oricum nu am tot timpul din lume. L-am avut vreodată, oare?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: