Noi protestăm, ei trăiesc, ceilalți se scobesc în buric

La ora 18 fără 10 minute am ajuns în piață. Eu fac parte din categoria oamenilor care, acum aproape un an și jumătate, nu voia să audă nimic despre politică și credeam că voi trăi toată viața scriind cărți, fără să îmi pese cine se perindă pe holurile Casei Poporului. Fac parte și din categoria tinerilor neimplicați în viața socială, astfel încât, din perspectiva unora, merit câteva înjurături. Oricum, în ultima perioadă, toată lumea înjură pe câte cineva. Câțiva scuipați aruncați și pe umerii mei nu rezolvă deloc situația.

drapel_tricolor_steagul_romaniei_emzlnus8wy_02483300_19532200-1024x577

Revenind. Prim plan. 18 fără 10. 24 iunie, 2018. În centru erau vreo 50 de oameni. Încercuiți de tot atâția jandarmi. Trei mașini ale Poliției erau parcate de-a curmezișul. Mi s-au părut fără rost, acolo în centru, lăsate ca niște zdrențe care, după ce-și iau fustă mini, și-o ridică să ne arate și chiloții tanga, roz, cu floricele. Câteva dube păzeau în depărtare. Jandarmii se plimbau, înainte și înapoi. De parcă era ceva de păzit ori de apărat de partea cealaltă. De parcă ar fi trebuit să fim două tabere. Ei și noi. De parcă nu ne-am născut și nu vom crăpa tot pe același pământ. Un ins dădea afectat din mâini. Dirija circulația. Pietonii treceau, ba pe verde, ba pe roșu. Cei din mașini se uitau chiorâș la oamenii puțini din piață. Uite-i bă, și pe boii ăștia, cum fluieră a pagubă. La Girafă, Șora încă nu venise. Voiam să îl văd. Și-mi venea să pozez fiece petic de cer. Înjurați-mă și pentru asta. Sunt împotriva violenței, deși nu aș avea contraargumente pentru cineva care ar vrea să-i scoate mațele vestitului domn D. și să i le bage pe gât. Drapelul imens din față îmi părea că strălucește sub Soare.

Când în piață sosea câte un om, îmi venea să mă duc să-l strâng în brațe, să-l pup și să-i mulțumesc. Cred că aveam puțină febră, dar stăteam pe trepte și-mi era bine. Mai târziu, când m-am ridicat în picioare, m-am clătinat puțin, mi-a venit să vomit și-mi era frig, dar acolo, pe trepte, uitându-mă la copiii aceia care se tăvăleau în iarbă, îmi era bine.

Printre picii pe care părinții îi aduseseră la protest, era o fetiță vorbăreață și frumușică foc. Avea o rochiță gălbuie, cu flori roșii și cânta, țopăia încontinuu, neobosită. La un moment dat, doi bărbați, așezați pe trotuar, au început să sară și să strige: ,,PSD, ciuma roșie. PSD, ciuma roșie. PSD, ciuma roșie”. Toți s-au uitat la ei și au ridicat din umeri. Fetița i-a ascultat, s-a uitat la părinții ei și a spus: ,,Tati, tati e ciuma roșie”. Fir-ar să fie, m-am gândit în vreme ce am izbucnit în râs, deși nu era nici momentul și nici locul.

Bărbatul meu fierbea. El se aștepta la nu știu ce seară memorabilă, cu sute de mii de oameni, scandări, pancarte, mari decizii, mari răsturnări de situație. Nu este el nici extremist, nici bătuș, dar pe domnul D. l-ar pocni în moalele mocușoarei lui cu mustăcioară, să-i sară propriul muștar între ochi. Și cum perspectivele se arătau triste, îl țineam de braț, încercând să-i ridic moralul. Lasă, că vor veni oamenii, vor face și vor drege.

După aproape o oră, în care febra mea s-a înrăutățit și simțeam gust de vomă-n gură, pâlcuri subțiri de oameni au început să împânzească asfaltul tăcut. Unii cărau copii în cărucioare. M-am holbat la toți copiii ăia mici și m-a durut pieptul, gândindu-mă că, în fond, în orice stat drept, paralel, perpendicular, hexagon, pătrat, toate deciziile trebuie luate pentru binele celor care vin după noi. Dacă avem sub cur o păturică mai călduță, un salariu mai măricel și o pensie cu doi lei în plus, bravo nouă, dar copiilor ce dracu le rămâne? Unde este sistemul educațional? De sănătate? Unde este adevărul și cultura, democrația din țărișoara noastră? Ce naiba le lăsăm copiilor noștri? Eu nu-i am încă, dacă mă gândesc la ai voștri deocamdată.

Nimeni nu are vise idilice cu politicieni care să aibă doctorat pe bune, să fie geniali și altele asemenea, dar, totuși, analfabeți și oameni judecați? Nimeni nu visează cu ochii închiși, stând sub veceul public al politicii românești, că ne va cârmui prea curând cineva onorabil, bun, drept, cinstit, pregătit să iubească, să salveze, dar nu vi se pare că se trage de prea multe ori apa peste capetele și inimile noastre?

 Ce aduce ziua de mâine? Și-n locul acestora, din stânga și din drepta, de sus și de jos, pe care-i înjurăm fiecare, în funcție de tranșeele de-a lungul cărora ne fumăm trabucul indiferenței, pe cine punem? Avem oameni care să înlocuiască smârcurile puțind? În accepția mea umilă, de cetățean care a greșit mult și a făcut puține lucruri drepte, permiteți-mi să vă spun că a noastră clasă politică este o mulțume vidă. Ne bate vântul în izmenele pline de rahat.

Este absurd și este o prostie pătrată să fii cârmuitor și să lingi dosuri, să minți și să manipulezi; să nu te intereseze nici sărăcia, nici boala, nici moartea nevinovaților, ci să vrei să scapi de răspunderi. Să cari oamenii în autocare, pe unii peste 12 ore, ca să-i pui să scandeze pentru tine. Să știi că-i minți și că-i folosești și să rânjești în fața microfonului, aruncând lături spoite.

Este rușinos ca o femeie, dincolo de faptul că este analfabetă, să nu aibă nicio tresărire, nicio trăire umană de simpatie și durere pentru oameni. Nu știu de unde ai aterizat duduie, dar tu nu vezi nicio clipă că ești un simplu pion? Nu-ți dă nimeni fardul jos și nici bigudiurile din cap ca să-ți arate și troaca celorlalți porci? Ăia care muncesc, care nu au furat vreun leu ori vreo găină în toată viețișoara lor, care plătesc taxe și impozite, care vorbesc corect în limba română?

De când naiba lucrurile pot merge fără să vezi și dincolo de propria ogradă plină de bălegar?

Ce puneți în locul domnului D. și a doamnei D.? Asta vreau să știu. Dacă voi avea un copil, nu vreau să-l port cu mine la proteste și vreau să trăiesc în țara-n care se mai poate vorbi despre adevăr. Vreau să trăiesc acolo unde furtul intelectual (și de altă natură) este pedepsit aspru, în care analfabeții sunt ajutați, iar cei trecuți de 40 de ani nu ajung cârmuitori, ci sunt integrați în programe speciale de alfabetizare. Vreau să trăiesc în locul în care există o clasă politică demnă, sănătoasă, nu arată aidoma unui sac cu mere stricate. Și, ah, vreau să trăiesc în țara în care să-mi pot scrie manuscrisul, nu să o ascult pe doamna D. vorbind la TV, cum scuipă patru-trei greșeli pe minut.

Vreau să trăiesc în țara în care, la 18 fără 10, aproape de întâlnire, piața e plină. A doua zi cei necinstiți pleacă, eu pot să-mi fac o ciorbă și să o mănânc liniștită, pentru că mă așteaptă o sumedenie de lucruri de făcut, pentru ca a doua zi să-mi mai pot face o ciorbă. Și poate să beau niște votcă în cinstea celor care plătesc pentru fărădeligile lor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: