Fragment

Chemarea se prăbușise. Printre talazuri, Cerul râdea căpiat, ca și cum mâna unei fiare îi scărpina coastele. Nimeni nu știuse până la mine că poți trăi atât de becisnic în grota aceea numită viață. Și dacă, într-o zi oarecare, te dureau mațele, venea un lecuitor (cel cu buruieni la subsuori). Lecuitorul vorbea precipitat, te scuipa cu o salivă densă și rece, ca și cum ficatul nu i se mai încălzise de ani întregi. Îți pipăia fruntea și-ți spunea că suferi de gânduri. Îți pipăia obrajii și-ți spunea că suferi de dușmănie. Îți pipăia umerii și-ți spunea că suferi de necredință. Continua așa, pipăindu-ți tot trupul, inventând suferințe și păcate. Rămâneai perplex la început. După ceva vreme, îl credeai și-i spuneai să grăbească examinarea. La câte suferințe știai că ai avut data trecută, te așteptai ca oricând să-ți spună să-ți cumperi un coșciug. Dar nu. Lecuitorul era un om optimist și lucid (mai optimist decât Seneca). Îți descleșta gura, se holba la dinți, îi ștergea cu niște frunze și-ți spunea că a doua zi vei fi un om ,,nou”.

Cu sau fără lecuitor, eram mereu un om nou, chiar dacă înfățișarea îmi rămânea multă vreme aceeași. Trăsăturile mi s-au schimbat drastic la fiecare douăzeci de ani. Mi-am dat seama la 40 și nu mi-a mai păsat după. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine, dar eu eram pleșuvul înalt. Nu are vreo importanță firește, dar dacă oamenii nu-și amintesc de inimi, poate rețin o chelie, un nor, o prispă sau o naștere.

Oh, Dumnezeule, greu este să consemnezi întâmplări când ți-e foame. Mi-e greu să ajung la pâine și gura mea s-a dezobișnuit. Este ca și cum ai avea fălcile prinse între niște pietre ori ca atunci când nu ai mai vorbit de multă vreme cu oamenii și ai uitat să legi cuvinte. Să nu credeți că nu îți amintești. Îți amintești, fir-ar să fie, de fiecare dată când nu trebuie.

Într-o seară de mai era, din nou, inspecție generală. Ne aliniasem și-l așteptam pe lecuitor. Eu nu aveam nicio tragere de inimă, mai ales că nu mă simțeam rău în niciun fel și nici nu mă apăsa vreun gând. Datoria nu poate fi înfăptuită numai când ai chef, însă. Așteptam cuminte. Contrar obiceiurilor lumii noastre, lecuitorul a intrat în sala de mese, s-a uitat la mine și mi-a zis să-l urmez.

—Încotro mă târâști, am îndrăznit să-l întreb. Era înalt, mai înalt decât mine, butucănos și răsufla ca un cal.

—Nu te speria fără temei. Îți face rău la rinichi, mi-a răspuns el sec, întorcându-și capul și privindu-mă în ochi.

—Totul face rău la ceva, am început eu să filosofez, dar mă simt târât spre o mare schimbare.

—Dragul meu, schimbarea se petrece neîncetat. Nu se oprește nicicând. Nu ai niciun temei să capeți teamă în fața ei. Ar însemna să mori neîncetat.

—Fie, cum spui, dar unde mergem?

—Mi-au dispărut ferestrele de la casă. Tu ești tâmplar, nu?

—Sunt. Dar cum să dispară niște ferestre?

—Le-au furat.

—Și acum?

—Tu îmi vei face alte ferestre.

—Eu nu fac ferestre.

—Cum să nu faci ferestre?

—Fac uși, scrinuri, scaune, dar nu și ferestre.

—Bănuiesc că nu ai niciun motiv pentru această nouă față a nebuniei tale.

—Am.

—Să ne așezăm aici, pe pământ. Am tot timpul din lumea să te ascult.

—Tata a fost tâmplar.

—Bun.

—A murit timpuriu. Suferea din pricina unei boli grele (i-am uitat numele).

—Bun.

—Cum ,,bun”?

—Nu lua în seamă defectul meu. Când mi se povestește ceva, spun încontinuu bun. Uite, încerc să mă abțin.

—Mama era mult mai tânără decât tata. Cred că tata obosise, se temea de moarte, iar mama era în vâltoarea pasiunii pentru viață, pentru dragoste, pentru tot ce mintea ei putea dibui în jur. Ea era ca un copil care vrea să se joace, tata era precum părintele ce trebuie să se îngrijească să fie pâine pe masă. Atunci eram copil, nu prea înțelegeam, dar acum știu că mama nu vedea durerea tatei. Cum ar fi putut, oare? Zilele treceau. Mama era tot mai vie, tata tot mai obosit. Lucrurile mici, mărunte, care-i uneau în trecut, lânceziseră. Într-o zi, văzând și simțind tata că nu mai poate ajunge la ea, dar nici nu o poate învinui, a întrebat-o ce-și dorește. Prima dată, mama a răspuns precum fac femeile de obicei și a spus că nu-și dorește nimic. Apoi, și-a ridicat coatele de pe pervazul ferestrei și i-a spus: ,,Uite zidul acesta. Hai să-l dărâmăm. Și-n loc să punem o fereastră imensă!”. Tata s-a uitat lung la mama, dar nu i-a spus nimic.  A doua zi, a chemat niște muncitori și i-a pus să dărâme zidul. Stătea pe un scaun în fața peretelui și se uita la cărămizile care se rupeau zgomotos. Nu știu să spun dacă îi era greu să privească cum moare ceea ce clădise cândva, dar dorința mamei i s-a părut pesemne precum despărțirea de el. Tata era un zid, iar mama avea nevoie de o fereastră. Cu vârsta și cu boala lui, devenise precum cărămizile atinse de mucegai. O fereastră lasă Cerul și Soarele să alunece pe pardoseală și-ți lasă impresia de căldură, chiar și atunci când e frig. O fereastră este vie. Te apropie de ea, o deschizi și-ți oglindește mereu ce-i în afară. Zidul e mut. E rece. E putred. E străin. Desparte două lumi.

—De ce a acceptat atât de ușor să dârâme zidul?

—Pentru că nu putea pune-n cârca mamei îndoielile și interpretările lui. Poate că mama, într-adevăr, se sufoca alături de el, dar poate că era o simplă fereastră. Tata a ales să creadă că este o simplă fereastră.

—Eu nu aș fi dărâmat zidul.

—Asta pentru că nu știi ce însemna să o iubești pe mama.

—Am iubit și eu niscaiva femei de-a lungul vieții.

—Da, de acord, dar nu ai iubit-o pe mama. Mama nu putea fi învinuită de niciun rău. Pentru tata a fost aidoma icoanelor vechi, puse-n colțurile caselor. În fața acestor icoane, oamenii se prezentau mereu curați și pocăiți.

—Chiar să fi fost femeia cea mai importantă pentru el, tot nu trebuia să dărâme zidul.

—Ei uite, tata a ales să dărâme zidul. Apoi, a început să lucreze la scheletul ferestrei. Îi plăcea să stea în atelier și să geluiască lemnul până îți puteai lipi obrazul sau inima de el. Mama era și ea cuprinsă de febra găsirii unei perdele negre, groasă, așa cum își dorea.

—O perdea neagră cu care să acoperi o asemenea fereastră?

—Da. O perdea neagră ca o înmormântare. Sticla pentru fereastra aceea era imensă. Tata a terminat scheletul, a chemat ajutoare și a pus și sticla. Mama s-a ocupat de perdeaua neagră.

—Eu nu aș fi dărâmat zidul.

—Când perdeaua era trasă, toată strada părea că ajunge-n sufrageria noastră. Mama și tata își puneau câte un scaun în fața ei, priveau trecătorii și vorbeau. Unii trecătorii îi salutau, aplecându-și capetele, alții erau stânjeniți. În scurtă vreme, mama și tata stăteau ca două statui pe acele scaune. Părea că nici nu respiră.

—Era un joc?

—Nu. Prin nu știu ce întâmplare, atinseseră o anume stare de inexistență. În fața ferestrei, părea că nu mai trăiesc nimic. Sau poate trăiau totul fără ca înăuntrul lor să nu se vadă în afară.

—Poate jucau un rol.

—Jucăm rolurile de dimineața până seara, apoi dormim.

—Și apoi, ce s-a întâmplat apoi?

—Într-o dimineață, tata a văzut o mică spărtură în sticlă. Jos de tot, ca și cum cineva aruncase cu o piatră minusculă. A cercetat spărtura. A ieșit în stradă. S-a uitat pe jos, crezând că trebuie să găsească o piatră. Mama îl urmărea din sufragerie.  Era inexplicabil însă. De unde apăruse acea spărtură? Tata pipăia sticla și încerca să înțeleagă. La un moment dat, s-a auzit un sunet prelung, ca un șuierat.

—Ce? Ce șuierat?

—Spărtura s-a extins de sus până jos și sticla a cedat, prăbușindu-se toată peste tata. Câteva sute de kilograme de sticlă au căzut peste el și l-au sfârtecat și sugrumat în contratimp. A murit într-o clipită.

—Un nefericit accident, dar mi-e imposibil să cred că o sticlă atât de groasă, pentru o fereastră cât un zid, s-ar fi putut crăpa așa ușor.

—Uite că s-a întâmplat și nimeni nu a putut găsi o explicație. Deși era bolnav, tata a murit în felul acesta netrebnic.

—Poate a suferit mai puțin.

—Mă îndoiesc. O recâștigase pe mama înainte de a muri.

—Ce s-a întâmplat cu fereastra?

—Nimic. Tata a fost scos de sub sticlă și mormanul a rămas acolo. Sticla aceea făcută bucăți semăna cu tata când stătea pe scaun.

—Și mama ta?

—A stat, în fiecare zi, la aceeași oră, pe scaun.

—Ca și cum tatăl tău mai era acolo.

—Ca și cum tata era lângă ea.

—Și perdeaua neagră?

—Era folosită noaptea în loc de zid.

—Nu intrau hoți în casa voastră?

—Toți credeau că e o casă bântuită și mama e nebună.

—Era adevărat?

—Casa era bântuită doar de gândurile noastre, iar mama era înnebunită de durere.

—De asta nu faci tu ferestre?

—De asta.

—Nu crezi că tatăl tău ar fi vrut să faci ferestre-n locul lui?

—Nu cred și nu am cum să mă confrunt cu adevăratele năzuințe ale tatălui meu.

—Ce ai învățat din toate acestea?

—Nimic. Am ajuns la câteva certitudini schiloade care pot fi de ajutor oricui și nimănui.

—Anume?

—În primul rând, trebuie să ne obișnuim cu nimicul și să trăim cu el. Dacă în spatele hazardului, nu-i nimic croit de niște zei plictisiți, suntem așa cum nu voise să ne lase cineva, niște gândaci, biete ființe pierdute-n vâltoarea lucrurilor.

—Și ce poți spune despre naștere, moarte, iubire, fericire ori necaz? Sau despre binele pe care oamenii îl săvârșesc?

—De ce-aș spune ceva? Și dacă totuși spun, cu ce te va ajuta pe tine, pe mine ori pe altul? Vezi tu, o încercare sprâncenată în ați da seama de tot ce se întâmplă este obositoare. Mie îmi pare că lumea e un furnicar și atât. Oamenii se îngrămedesc, trăiesc și se îndură unul pe celălalt.

—Crezi aceste lucruri în fiecare zi a vieții tale?

—Doar uneori.

—Ești, vasăzică, un oportunist precum toți ceilalți?

—Nu, sunt un ins care se îndoiește. Ferestre însă n-am să-ți fac.

—Atunci să te întovărășesc înapoi.

—Să mergem.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: