Pledoarie pentru țărani (1)

Un sat moldovenesc. Poate suntem în 1998. Era cald. Pe prispă se adăpostea mereu o mâță deșirată pe care Mamaia o izgonea; neagră, leneșă și îndărătnică, mâței nu-i era frică de strigătele Mamaii. Ba mai mult, ca și cum i-ar fi făcut în ciudă, se lungea sub Soare și căsca nedumerită. Mamaia era tânără. Dinții mici, albi și părul strâns sub basma îi dădeau un aer de agerime. Mamaia râdea rar, dar o făcea din toată inima. Râdea când Corina se îmbăta și-i povestea cum îl ține sub papuc pe moș Dumitru, când Tataia punea prea multe lemne pe foc iarna și apoi stătea să asculte șuierul flăcărilor prea puternice pentru soba veche, chircită, doldora de amintiri. Soba păstra gustul jumărilor încălzite în cratița roșie, în care Mamaia tăia o ceapă, iar la final, arunca brânză de oi rasă. Brânza avea sute de găuri, mirosea a curat și a speranță, iar cuțitul dansa în mâinile mici ale femeii acesteia pe care o confundam mereu cu Mama.

În ’98, după cum vă spuneam, era cald. Într-o zi îmi era foame. Mă țineam de fusta Mamaii. Mamaia venise de la câmp; avea fruntea plină de colb înmuiat în sudoare, șorțul legat peste pântece și fusta șuie, căci i se plimbase pe mijloc în timpul prășitului. Mamaia prășea cu exigența unui aparat complex. Se apleca. Smulgea buruienile din jurul porumbului. Îi acoperea rădăcina. Îl săruta cu ochii. Apoi trecea mai departe, ca o mamă care-și schimbă și alăptează pruncii. Mii de prunci, verzi, înalți, costelivi, cu câte două frunze lipite. Mamaia mergea de-a lungul ogorului ca un mareșal. Eu nu știam atunci cum merge un mareșal, dar când pășea ea prin țărână mă ridicam în picioare și înțepeneam.

Văzând că nu poate scăpa de mine în acea zi, mi-a spus că-mi va face un „ochi”. Ou prăjit în tigaie, cu sare deasupra, cu brânză de oi turnată-n capul galben, cu codițe de ceapă împrejur. În vara aceea, fusese o boală care ucisese toate găinile. Ne mai rămăseseră două sau trei. Slabe, plictisite, parcă băute, alunecând aiurea prin ograda turtită de copitele cailor, vacilor și oilor tinere. Mamaia avea doar un ou în ziua aceea. L-a prăjit și mi l-a dat să mănânc. A muls vaca, a făcut mămăligă, apoi, fără să spele ceaunul, a fiert câțiva litri de lapte. Am adormit cu burta plină de gustul oului și nu am știut atunci că toți ceilalți mâncaseră doar lapte cu mămăligă. Când îmi amintesc acum, mă podidește și plânsul, și bucuria, îmi vine să mă închin și să urlu de bucurie, ca în fața unui sacrificiu nesperat.

Mamaia jertfea tot ce avea. Hrănea cerșetorii care-i treceau prin fața porții, dădea lapte, făină, cartofi, dacă-i cereai, ținea toate posturile, toate sărbătorile. În același timp, Mamaia se supăra des și tăcea mult, lucru pe care mi l-a transmis și mie, de parcă m-a mai născut o dată, ținându-mă în pântecele ei plin de înțelepciune. Căci Mamaia, când era mică, a căzut dintr-un cireș și într-o parte, i-a crescut mai multă carne, o gâlmă moale, pe care a purtat-o mereu, căci nu a vrut să o vadă vreun medic și să o taie. Mamaie, nu ti doari, o întrebam eu în moldovenește, iar ea-mi zâmbea cu tristețe. Poate voia să-mi spună că o duruse altele în viață, dar eu nu am priceput atunci, iar dacă pricep acum, nu știu ce să fac cu acest adevăr.

În vara aceea în care era cald, o femeie s-a spânzurat. Ea ne vindea ouă uneori. Eu nu știam ce este moartea, nu credeam că e dureroasă, ba mi se părea frumos că șezi și dormi într-un sicriu, cu pernă albă, haine noi și curate, pantofi și tot dichisul acela atât de luxos în ochii mei de copil. Așa încât, la moartea ei, despre a cărei brutalitate nici nu știam, am plâns pentru că nu mai aveam de la cine lua ouă. Îmi priveam stomacul. O priveam pe moartă. Și lacrimi sincere, curate și amare îmi curgeau până pe gât, până pe bărbie, până pe pieptul sterp. Femeile se uitau la mine și se minunau că sunt așa de simțitoare. Își spuneau că voi ajunge o femeie vajnică. Mai târziu, când nu a ieșit nimic din viața mea, dacă ar mai fi trăit, ar fi fost dezamăgite.

Am plâns și după înmormântare. Azi nu îmi mai amintesc nici numele și nici chipul femeii care ne vindea ouă. S-a spânzurat într-o șură. Avea casa într-o vâlcea. În stânga era izvorul. Un pârâu mergea până-n Prut. În dreapta, pe un drum îngust, era aruncată o fântână. Apoi niște grădini stinghere, unde se punea multă varză. Am venit acasă. Am stat cu Mamaia pe banca de lângă hornoi (un cuptor mic cu plită, așezat afară în curte, unde țărăncile făceau mâncare). În liniștea ogrăzii pline de găini, gâște, rațe și curci, șoareci mici, râme și melci, respirația Mamaii părea să ajungă până pe câmp, să treacă hotarul, să ajungă în satul vecin. Mamaia era tristă. Privea oalele pline de funingine și părea că nu știe ce sunt ori la ce folosesc. Straniu ori nu, îmi amintesc că o bucată de vreme nu am mai mâncat ouă. Poate nu aveam. Poate Mamaia a ținut doliu. Nu-mi mai amintesc.

(fotografie preluată)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s