(nepoezie)

Prima femeie pe care am iubit-o mă înfiora. Când făcea dragoste asuda și printre țâțele ei îmi părea că aleargă Volga-n care îmi vâram degetele pe coperta cărții de geografie. I se căsca gura și fierbințeala ei mă pârjolea, chircindu-mi carnea-n pătura pe care mama mi-o dăduse; lasă băiatul mamei, spunea ea, te duci la școli, cine știe unde o să dormi, să ai pătura asta, să îți lipești spatele de ea, să nu răcești. Eu nu voiam să merg la școli, nici să răcesc. Mi se făcuse dor de tot ce-i omenesc și se trezise-n mine moartea pe deplin, ghiontită din vremea când mucii îmi șiroiau pe coaste și le făcea să pară putrede. Din vremea aceea îmi venea să iubesc o femeie ca ea; să se deschidă, mare și lată, parcă plină de osânză, să-mi ia oasele și să le plimbe prin gură, să le sfărâme, dacă poftește, numai să-mi arate dragostea. Ah, dragostea; cernută prin ochii firii și pusă-n sânul ei imens, în care clocotea laptele vieții, dădea în foc, se irosea și tot rămânea să hrănească și Cerul. Și gura mea, păcătoasa mea gură, mereu căutându-i începutul, curgea nelămurit pe coapsa ei ca un hotar, și-i smulgea geamătul, aruncându-l mai la vale, spre prundișul lumii. Cât mă înfiora fierbințeala ei, pofta de viață și naivitatea prostească. Ce găsise la un pipernicit ca mine?  Nu știu; venea mereu, în toiul vieții, mă răsucea din pat, mă căuta de păduchi, îmi număra dinții stricați și mă lasă să o pătrund sub lampa știrbă. Ah, cum se răsucea cu mine pe covorul murdar, plin de gângănii leșinate de frig. Cum își lăsa degetele pe fața mea și-i vedeam oja căzută de pe unghii. Dar îmi plăcea. Îmi plăcea să se rostogolească imensă prin casă, să plângă lângă ibricul gol și să-mi spună că eu, cel care scriu atât de frumos, îmi pot imagina orice fericire de pe lume. Uite, ești tânăr, și totuși pe moarte, că nu știu de ce boala te-a găsit tocmai pe tine, dar câte îți poți imagina și cum poți trăi, doamne, tot ce-ți dorești, trebuie doar să vrei. Hai, arată-mi ce ai scris, azi, mă îndemna, și regretam că nu aveam decât niște foi goale. De dragul ei, și doar al ei, îi arătam ceva vechi, vechi, de pe când de abia știam să încâlcesc câteva cuvinte „poetice”. Ah, ce frumos scrii, spunea ea și mușca din pâinea unsă cu muștar, sub ochii mei cumpliți și goi, mereu în căutarea vieții. Nimeni, nimeni, ascultă, zicea ea, nu ar putea scrie ca tine, atât de viu despre toți oamenii. La ce dracu’ mă ajută asta, aș fi vrut să-i spun, sunt prea tânăr, prea bolnav și-o să mor; târfă bătrână și neștiutoare, ce știi tu? Tu te încălzești cu mine, dar eu, eu cui rămân, între atâtea nopți sterile, pe care nu le pot înțelege și nici trăi. Când vomit și mintea mă strânge, ies afară și urlu. Dorm toți și nu mă aude nimeni. Tu ești departe. Și vei fi tot mai adesea a morții, înstrăinată de plămânul meu care nu mai merge. Mă doare, mă doare, mă doare, proasto, mă doare și sunt atât de tânăr, mult mai tânăr decât tine. Cui îi pasă de ce am scris sau ce voi mai scrie, dacă sunt singur?

Nu-i spuneam nimic. Revolta era doar în mine. Avea capul sec și nu mă putea auzi, iar eu nu aveam voce pentru propria-mi durere. Dacă nu ar fi plecat, naiba știe unde, aș fi făcut-o nevasta mea. Să mă fi ținut în brațe, strâns, ghemuit între țâțele imense. Să-mi fie cald și să asud ca ea, știind, măcar o dată ce-i viața.

Ce-i viața… Proasto, de ce m-am născut, ca să mor atât de tânăr și să nu am nimic? Crezi tu că mă poate încălzi ce am scris? N-aș avea nici cu ce să aprind focul. Sau crezi că mă poate alina când mă doare cumplit inima? Proasto! Nimic nu înțelegeai. Și, totuși, mă iubeai.

Prima femeie mă înfiora, căci o iubeam și eu. Și o purtam pe umeri ca pe o cruce. Și o scăldam în vise. Și scriam promițător. Și mă chemau să vorbesc în lume, să le citesc din ce creez, și-mi vorbeau dintr-o dată. Proasto, credeai că-mi plăcea, dar îmi venea să vomit. Și mă lăudau și nu mă iubea niciunul. Și mă slăveau și uitau cum mă cheamă. Și mă priveau și nu mă vedeau. Și nu mă înduram să le stric bucuria, să le spun că sunt atât de tânăr, atât de promițător, dar atât de bolnav.

Proasto, crezi că e ușor să fii prins în mintea unuia ca mine?

Vai, ce dor mi-e uneori de tine. Că erai vie și mi se părea că trăiesc și eu pe lângă tine. Dar, de acum, e prea târziu. Am scris încă o bucată inutilă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s