Înălțarea lui Andrei Rubliov de Tarkovski

Citeam, nu știu la care dintre autori, căci nu țin minte niciodată numele oamenilor, iar mintea mea nu poate acumula multe date, că la un moment dat, cinematografia putea concura cu literatura. Afirmația era veche de câteva decenii și lucrul acesta mi-a dat de gândit. De vreo 20 de ani, din câte știu eu, ne sunt servite, cu precădere, filme mediocre; pelicule bune există, în continuare, din fericire, dar nu sunt promovate. Și apoi, se preferă, de regulă (ferindu-mă de generalizări prețioase), filmele „noului val”, construite pe un calapod simplist, niscaiva acțiune, o intrigă împopoțonată, nițel erotism căpiat și alte ingrediente care-n ochii mei sunt futile.  Ideea de miză artistică pică-n strâmtoarea unui gust neexersat, căci și-n cinematografie îți trebuie niscaiva cultură, atenție și dorință de a învăța. Deși urmăresc cu mai multă atenție, de vreo patru ani, pelicule ale cinematografiei „vechi” (din punct de vedere conceptual), sunt un novice.

Scriu însă fragmente de recenzii și le public cu nădejdea că voi atrage atenția asupra anumitor filme sau că vor exista tineri care să se apropie de ele. Pentru mine Bergman, Tarkovski, Fellini se enumeră (potrivit unor criterii subiective, desigur) printre favoriți. Am o datorie față de tineri, atât din punct de vedere al literaturii, cât și al cinematografiei, căci și pe mine m-au ajutat alți oameni să mă apropii de cultură și, astfel, să nu-mi irosesc timpul mărunt al vieții cu superficialități împachetate frumos.

Să trecem de această pledoarie sordidă…

Tarkovski este un regizor greu de urmărit și, implicit, de înțeles. Despre el se scrie adesea extremist; fie laudativ, pe bună dreptate, fie cu o indiferență cleioasă (uneori, chiar intelectuali trecuți prin timp îl consider searbăd, gol sau exagerat, neținând seama nici de specificul artei lui încadrate într-un anume timp, nici de miezul ideilor).

Am încercat de mai multe ori să văd Andrei Rubliov, dar m-am oprit știind că mintea nu-mi era prea coaptă (nu mi-e nici acum) și, totuși, astăzi mi-a intrat cu totul în cuget, poate și pentru că pelicula reprezintă un drum sinuos și frumos al creației, al gâlcevii omului cu efemeritatea, cu Dumnezeu, al frumuseții și iubirii. Anatoli Solonițîn (Andrei Rubliov) și Nikolai Burlyayev (Boriska), pe care-i știm și din „Călăuza” ori „Copilăria lui Ivan” însumează trăinicia a tot ceea ce omul poate stăpâni, în ciuda tuturor piedicilor (amărăciunea istoriei politice, sărăcia, înapoierea ori răutatea oamenilor, boala, neputința, vinovăția). De o imensă frumusețe sunt atât căutările lui Andrei, cât și copilăria lui Boriska, închinată făuririi unui clopot, pentru care era gata să-și dea viața. Din rărunchii pământului, sus, până la cântul celest, copilul Boriska, sprijinit de rugăciunea tăcută a lui Andrei, crede în creația sa, deși părintele, înaintea morții, nu-i spusese care este secretul turnării clopotelor. Copilul Boriska va dormi lângă clopot, îl va mângâia ca pe o mamă, ca pe o ibovnică, nepăsându-i de lume, și-i va plânge cântul. Nu știu dacă am mai văzut undeva o asemenea forță a alegoriei. Să exprimi printr-un copil ardoarea creației. Să-i pui capul în mâna cneazului, să-l îneci cu ploaie în căutarea lutului potrivit, să-l arunci într-o lume rudimentară și să-i urmărești cu camera zbaterea, mânia dăruirii și așteptarea frumuseții.

În tandem, Andrei, cu zborul său, cu întoarcerea înapoia lumii (în acest sens, cadre fabuloase sunt cele ale discuției cu Teofan Grecul), care se supune tăcerii și refuză să pună mâna pe pensule o bună bucată de viață, asuprit de răul lumii și de măcinarea propriei căutări, se întovărășește cu o așteptare care întrece firea. Se întreabă cei doi amintiți, nu cumva Cristos i-a trădat pe cei iubiți murind, fugind în eternitatea lui, lăsându-ne să ne zbatem în păcatele pe care le reluăm prostește, iar și iar? Este Andrei Rubliov un profet al creației? Îmi pare că da… mai ales pentru că stă lângă Boriska, se roagă pentru clopotul lui și-i vorbește la final, când nu mai vorbea cu nimeni.

Câteva cadre de o imensă frumusețe ori putere alegorică și metaforică împânzesc pelicula. Viața artistului este mereu zbuciumată de neînțelesuri pe care le pătrunde ca prin vis, îl stăpânesc și-l înstrăinează de simplitatea firii lui, umplându-i gura cu gustul câinesc al căutării. Mi-a prins bine să-i am aproape pe Andrei și Boriska, căci, deși nu mă consider un artist, știu cât de mult te pot măcina căutarea și lumea, cât te îndurerează tocmai frumusețea la care poți ajunge, cum sufletul merge mereu alături de tine, cu alt glas, cu altă vorbă, cu un pas diferit…

O meditație profundă asupra creației, asupra fragilității umane (la nivel individual ori colectiv), o asupritoare alegorie a căutării și… poate o frescă a durerii (ciuntirea prin orbire din pădure, pedepsele publice, invaziile tătarilor). Dar, pe deasupra, un crez al lui Tarkovski asupra propriului sine… miezul acela cald al inimii, prin care a creat, căutând, pierzând și suferind.

Există în cinematografie câteva pelicule pe care nu le poți doar privi. Le iubești și înțelegi, poate mai bine decât Icar, gustul zborului prăbușit – viața.

(fotografie preluată)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s