Exilul omenesc și ,,Nostalghia” lui Tarkovski

Exilul pentru un om, mai ales când este artist, capătă valențe monstruoase care se întind precum iedera și cotropesc prima liniște cu care ne naștem cu toții, din pântecele care ne rodește, până-n talpa casei și a copilăriei, la care ne întoarcem în feluri pe care uneori nici nu le conștientizăm. Copilăria are preaplinul ei neobosit, din care toate cresc mai apoi. ,,Nostalgia” lui Tarkovski are acest resort… al exilului profund, pe de o parte spiritual, pe de altă parte, aproape „organic”, înfășurat în simbolul căutării sensului.

Poetul Andrei Gorchakov, jucat de Oleg Yankovskiy și nebunul Domenico, Erland Josephson, reprezintă moneda, cu cele două fețe cuvenite,  spiritului uman, în așteptarea sfârșirii existenței, atunci când omul, în străfunduri, este asigurat de o menire înnegurată, pe care o cară pe umăr ca pe o altă cruce (vă amintiți poate părăsirea mesianică pe care regizorul o aduce în atenție în altă peliculă, „Andrei Rubliov”). Testamentul poetului, rostit în penumbra cărții fumegând (alegorie posibilă a unei morți mai adâncite decât cea trupească, o renunțare poate) aduce în atenție și o altă cheie a interpretării. Dorința de rămânere într-un plan perpetuu al existenței și, implicit, al ființării repetate, în vreme ce umbra vieții este aruncată (cartea devine aici trupul artistului și, implicit, viața pământească) reprezintă și o încheiere kafkiană a unui circuit. „Mi se înnegurează privirea, / puterea îmi stă acum / în două misterioase boabe de diamant. / Auzu-mi confundă tunetul îndepărtat / cu respiraţia casei paterne. / Muşchii îşi pierd încordarea / precum boii cărunţi pe arătură, / iar când se lasă noaptea / nu-mi mai lucesc pe umeri două aripi. / În timpul festinului / ca o lumânare m-am stins. / În zori strângeţi-mi ceara scursă / Şi în ea citiţi pe cine să plângeţi / de ce să fiţi mândri / Aflaţi cum, dându-şi ultima picătură de fericire, / a murit cu sufletul uşor / şi la adăpostul unui acoperiş improvizat / va lumina postum precum un cuvânt.”, spune acesta, redând concentrarea arderii, a degradării fizice și acutizării dorului de „casă” cu multiple valențe (casa – vis, casa  – copilărie, casa – tinerețe, casa – lume), dar și nepotrivirii în fața lumii, a avântului ei (stingerea-n timpul festinului poate denota și o plecare forțată din lume, o smulgere din ea atunci când posibilitățile erau nenumărate, alăturate efemerității lumânării care poate, de pe de o parte, face trimitere către puținătatea vieții omenești, iar pe de altă parte, poate exprima neputința artistică în fața timpului nemilos care te încorsetează, deși tu încă nu ai găsit IDEEA căutată de la începuturi), a sărbătorii doliului (să-i strângem ceara – rămășițele amintirii artistice) și a înțelegerii creației (să știm pe cine să plângem, de ce să fim mândri – pentru frumusețea, răspunsurile la care putem ajunge prin el), a împlinirii unei vieți finite (ultima picătură de fericire se scurge tot în numele creației, căci ea asigură nașterea Cuvântului, din care Dumnezeu a făcut cândva lumea; aici Cuvântul devine fără sfârșit, strânge în el viața artistului, tumultul și căutările lui, puținele răspunsuri, esența).

Totul ajunge într-o urnă plină cu cenușă. Ard pielea, carnea, părul de pe cap, organele felurite, se sfărâmă oasele (alegoric vorbind). Drumul poetului Andrei, de două ori în van, a treia oară cu izbânda lumânării aprinse, de pe un mal pe altul, în timpul arderii nebunului, răspund acestei interpretări (cel puțin formal). Dorința de purificare, de legătură cu divinul, de împlinire mesianică (atât cât îi este posibil omului, firește) se instituie ca o necesitate care anulează lumea. Izolarea lui Domenico timp de șapte ani în casă (șapte este răspunsul celor șapte zile în care Dumnezeu a făurit lumea) înfățișează doar o parte a crezului. Chiar el îi va mărturisi poetului că voia să își salveze familia (de lume), dar și-a dat seama că toți au nevoie de salvare. Va muri în piață, dându-și foc singur și lumea va tresări prea puțin (o posibilă alegorie a înghețării adâncului din om sau o ironie la adresa neînțelegerilor și distanțelor dintre oameni, chiar și atunci când își văd atât de aproape durerile), deși discursul său îi încuraja nu doar spre credință profundă și simplitate, ci și spre înfrățire.

jnng

Vrea Domenico, care-și ține familia în casă spre a o feri de sfârșitul lumii și mai apoi merge pe urmele fiului lui, să scape de sine sau de ceilalți? Ne aducem aminte că, în final, după ce el arde, casa familiei sale este absorbită de planul mai mare al colonadelor care ar putea părea protective, la o primă vedere, dar pot fi la fel de bine zăbrelele unui prizonierat. Andrei este singur, departe de soție și de copii, incapabil să iubească o femeie, în ciuda voluptății Eugeniei (Domiziana Giordano) cea care, din nou, în cheie simbolică, îl ghida. Femeia devine astfel brațul de sprijin în izolare, dar mai mult de atât răspunde criteriilor lumii (să ne amintim când citește poezie tradusă, iar Andrei îi spune că arta este intraductibilă, cu atât mai mult poezia). Am putea crede că aici Tarkovski vorbește despre neputința de a-și desfășura arta în alt spațiu (drept dovadă stă și sinuciderea unui alt exilat, prin povestea pianistului), dar Eugenia este și simbolul androginului ratat în care femeia, interpret al limbii, liant al omului cu alteritatea, este incapabilă să transforme sunetele poetului în cuvinte inteligibile. Nepotrivirea aceasta, de o mare complexitate și finețe, este nouă, ca formă și mesaj, pentru mine.

Sânul plin al Eugeniei, dezvelit într-un moment de furie, nu reușește să-l smulgă pe poet din trăirea unei contopiri dureroase (Andrei se vede Domenico în momentul deschiderii dulapului – simbol al ultimei păstrări a demnității sociale, a unei haine niciodată purtată) și dedublări, anulând regăsirea carnală, accesibilă oamenilor doar în anumite momente ale existenței. Spațiul existenței lui Domenico aduce aminte de umbletul călăuzei prin ochiuri de apă și mușchi, dar oferă și câteva simboluri, cărora le ofer niște interpretări subiective. Nebunul va folosi ușa, deși era ruptă și inutilă în spațiul deschis și murdar al clădirii, gest care arată o lipire de lume (susținută și de dorința de a o salva), dar și o reminiscență a sănătății mintale (dihotomia sănătate – boală din final va face trimitere la spirit, nu la minte și, cu atât mai puțin, la trup). Totodată, nebunul vrea să străbată apa în plan religios, în vreme ce alții se îmbăiază-n ea, sperând că așa vor fi pururi tineri și frumoși. 1+1=1 (calcul materializat și prin faptul că îi spune poetului că o picătură plus o picătură nu înseamnă două picături, ci o picătură mai mare) nu este un afront în fața științei, ci o expresie a contopirii absolute, prin iubire, pentru creație și, implicit, pentru divinitate. Procesul arderii, ca o răstignire mai măruntă, are o duritate acerbă care-ți întoarce ochii pe dos, dar este ieșirea absolută din viață, renunțarea fără rest, după ce omul știe că a înfăptuit ceea ce-i fusese dat.

Despre nostalgie se pot scrie atâtea. Tarkovski a oferit un tablou pătrunzător al durerii, ca întotdeauna. Despre acesta am putea scrie mai mult, dar mă opresc aici, conștientă fiind că am abuzat și așa prea mult de răbdarea dumneavoastră.  

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s