Să cunoaștem jocul nesfârșirii cu Sophia Leopold

 

„Sophia Leopold – să ne jucăm că facem artă”, de Vianu Mureșan, e aidoma unei uși spre încăperea tulburătoare a copilăriei, în care toate se coc și se istovesc cu bucurie,  dătătoare de nădejde pentru omul care trebuie să se înfăptuiască într-o viață care nu-i întotdeauna ușoară. O carte cameleonică, în sensul bun al cuvântului, înfășurată în pielea unui atlas al copilăriei, a unui album de artă, a unei proze cu accente biografice, presărată din loc în loc cu câteva fotografii ale celor două personaje principale, Sophia Leopold, pictorița micuță, care descoperă la doi ani și jumătate liniile și culorile, și unul dintre umerii pe care și-a așezat creștetul copilăriei, Vianu Mureșan, un babysitter neconvențional.

IMG_7264 (1)

Cei doi, privindu-se în așa-zisa oglindă magnetică a învățării și parcurgerii unui drum inițiatic, împart extazul descoperii, pe care autorul îl descrie chiar la începuturile acestei călătorii:

„Copiii n-au trecut, n-au amintiri. Ei nu pot privi decât înainte. Peste privirile lor nu s-a lăsat perdeaua memoriei. Lumea se naște sub ochii lor în fiecare oră, în fiecare zi. Ei nu înțeleg cum se întâmplă asta, însă participă cu uimire la un joc ce nu se mai încheie. Prin ochii lor rotunjiți de mirare intră zi după zi, întâmplare cu întâmplare universul, desfășurându-le pe cearșaful sufletesc jucăriile vieții.”

Din întovărășirile Sophiei cu lumea (părinții profesori, unchiul filosof, scriitor, profesor la rându-i, educatorii și oamenii întâlniți în cale), în spațiul copt, din punct de vedere cultural, al Canadei, printre desene animate, albume de artă, plaja și nisipul ud, frunzele arțarilor, se tulbură mereu mirări care o apropie de ceva din străfundurile sale și o momesc spre formă și culoare, în feluri care, pentru perioada de început mai ales, când toți copiii își desăvârșesc lumea pipăind, mușcând, întrebând, ciocnindu-se de ceilalți cu o gălăgie naivă, vorbesc fără rest despre a fi artist la fel cum respiri. În fond, frumoasa Sophia, cu chipul ei serafic, duios, traduce primii ani ai vieții prin forme care ar putea părea bizare pentru ochiul adultului antrenat cu multe rețete despre cum arta ar trebui să arate. Pictează fluturi care seamănă cu niște „copilași de înger”, îi croiește lui Freud straie analitice, și-i vede, în general, pe cei din jur, prin prisma emoțiilor care-i călesc inima și o îndreaptă spre o anumită curiozitate neprihănită de grija pentru formă, pentru ticluire. Mănâncă artă pe pâine (la propriu) împrăștiind mierea, transformă fructele în instrumente și înlănțuie cu răbdare chinezească puncte.

IMG_7265

Înainte de a o întâlni pe Sophia prin ochii lui Vianu Mureșan, o văzusem prezentându-și pasiunea (videoclipul cu pricina poate fi văzut aici), citisem și câteva articole, știam de existența cărții, ba chiar o răsfoisem pentru desenele ei (uneori sunt un cititor foarte copilăros căruia îi plac imaginile și le vânează doar pe ele) și m-a frapat, dincolo de talentul pe care îl putusem cântări subiectiv, cu puțina mea pricepere artistică, asumarea ei, de la o vârstă atât de fragedă. ,,Bună ziua! Eu mă numesc Sophia Leopold Mureșan, am 11 ani […] și, după cum bine vedeți, sunt o pictoriță”, spune ea la începutul filmării. Prelungește cuvântul „pictoriță”, face o mișcare amplă cu mâinile, își cuprinde tablourile prinse de cameră, părul ei de poveste umple încăperea, albastrul se revarsă tulburător, lucru care te face să exclami: Iată, un copil care știe cine și ce este, încotro se îndreaptă. Lucru care pentru cei 11 ani este imens. Sophia îi încurajează pe copii să facă ce le place, fără rezerve, să descopere și ei fericirea pe care o trăiește ea când pictează.

IMG_7266

Pe același talger stă și cartea… o mărturie a iubirii celui de-al treilea părinte și un îndemn către toți părinții (și toți cei care sunt în preajma copiilor) să nu altereze veșnicia copilăriei, să nu falsifice felul copiilor de a vedea și a trăi, să nu-i înregimenteze, să nu-i conducă spre rețetare și astfel să le curme avântul neștirbit al firii lor. Dacă toți copiii au un talent ori altul, lucru care se poate observa cu ușurință, o chemare, o îndemânare, trebuie văzuți, așa cum sunt, înțeleși (adultul trebuie să facă un aparent regres, să pipăie, să scâncească, să se tulbure neștiutor, să se lase fermecat de tot ce-l înconjoară) și ajutați cu multă, multă răbdare și iubire.

Linia fără sfârșit de pe foaie, prin neridicarea mâinii, exprimă, cel puțin în ochii mei, nu doar ideea unei continuități în viața copilului ajutat cum se cuvine, dar și frumusețea unui drum închis, care pornește și merge până-n pânzele albe în numele acelui ideal. Nu pot face previziuni eu, să spun ce va face pictorița Sophia Leopold în viitor, dar știu sigur, indiferent de drumul ales, copilăria îi va fi mereu reazem. Fluturii, plaja după ploaie, picturile făcute prin dans, șterse până a doua zi, culegerea frunzelor din parc, aglomerarea cu povești, legende, descoperiri neostoite a înțelesurilor lumii vor rămâne mereu nu doar în amintirea, ci și în firea ei (nu vi se pare că zboară precum fluturii, când vorbește și își mișcă mâinile?).

Să ascultăm ceva ce-i place Sophiei și să vedem, ca și ea, cum Dumnezeu, prin intermediul luminii, pictează toată lumea.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s