O ușoară lecție despre seducția nebuniei

Filmele lui Alejandro Jodorowsky sunt greu de privit, nu pentru că ar fi ermetice, cu zeci de straturi ideatice, așa cum e cazul peliculelor lui Tarkovski, nici doar pentru că reuşesc să coboare-n instinctualitatea umană, în durerea firii omului (adâncire cu care Bergman m-a călit nespus), nici pentru că satira, grotescul și suprarealismul se împung reciproc. Nu, există altceva, demonic și sfâșietor, frumos în felul în care Jodorowsky a văzut lumea, apoi din mâzga propriei morți, a turnat în câteva tipare niscaiva teme principale. Deși sunt un novice crud în cinematografie, iar pe Jodorowsky îl știu prea puțin, trebui să înșir câteva cuvinte despre Santa Sangre (1989). Notat cu 7.6 pe Imdb, notă de care poate mulți țin seama, îmi pare deasupra altor două pelicule, La danza de la realidad și Poesía sin fin. Santa Sangre e mai închegat, mai fin, mai subtil, nu ai impresia că te încurci în câlți și te sufoci, duritatea și mizeria umană, grotescul, prăbușirea sunt mai bine dozate, iar pelicula poate urmări o singură mare idee, redată prin câteva metafore și alegorii, pe care scriitori ar trebui să le invidieze.

santa-sangre-still-1

Dacă ați urmărit La danza de la realidad și Poesía sin fin, știți deja că asupra lui Jodorowsky copilăria a avut un efect halucinant, de drog strivit între dinți, că mediul social, politic și, mai ales, familial i-au încrustat percepția cu o deznădejde mistică întoarsă pe dos. Lumea lui Jodorowsky, plină de ciungi și curve, de fecale în loc de dulceață pusă pe farfurioare aurite, te frapează, te îndepărtează și te apropie, forțându-te să înțelegi, măcar puțin, că-n spatele spoielii sociale, destinul individului în lume este făcut franjuri. Între credință și hulă, între iubire și instincte, între frumusețe și grotesc, nu există niciodată granițe-n viziunea lui. De la brutalitatea mamei, la scrânteala tatălui, până la muza care-l ține de sculă pe poet… viziunea lui Jodorowsky îți poate părea căpiată, dacă o privești cu o pudoare disimulată. În fond, existența este despre multă mizerie, trădare, ură, boală, neputință.

Santa Sangre, în care Axel Jodorowsky joacă foarte bine, descrie drumul unui nebun de o frumusețe copleșitoare, Fenix, ai cărui părinți lucrau la circ. Orgo, tatăl, era aruncător de cuțite, iar mama, Concha, stătea atârnată de propriul păr. M-a frapat atât de mult acest aspect, căci mi-a adus aminte de Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă. Orgo este tiparul tatălui animal, violent și perfid, fără niciun principiu, care își pierde capul pentru o târfă deloc interesantă, poate doar voluptoasă, în vreme ce Concha conduce o sectă care prefăcuse-n sfântă o fetiță violată, căreia îi fuseseră tăiate mâinile. Distanța dintre părinți este fără capăt, deși în amândoi zace viermele nebuniei. Concha, aidoma atâtor alte personaje din literatură, pusă față-n față cu adulterul soțului, îi distruge bărbăția cu acid, iar Orgo o preface-n sfânta pe care o venera, tăindu-i brațele. Apoi, își taie gâtul. Cele câteva cadre sunt de o duritate fără seamăn, dar nu sar pârleazul verosimilului.

Fenix, transformat în bărbat după ce tatăl îi desenează, cu un cuțit, pe piept un vultur, va înnebuni, va crede că mama trăiește încă și se va preface-n pasăre. Devine mâinile propriei mame, pe care o ajută să facă numere de circ, să mănânce, să se îmbrace. Nu ideea este cea care frapează, căci știm cazuri similare și-n Psycho (Alfred Hitchcock) ori The Tenant (Roman Polanski), ci jocul lui Axel. Pentru că nu se mai face distincția între realitate și halucinație, spectatorul intră-n antecamera nebuniei lui Fenix și participă la ororile pe care le desfășoară cu mâinile mamei. Aceste mâini diabolice, care-i fură identitatea și viața, devin o alegorie sublimă a ideii de nebunie. Eliberarea de la sfârșit (prin intermediul Almei, idee, din nou, nu originală, căci și Raskolnikov este, de exemplu, salvat de o femeie) capătă alt înțeles. Mâinile mele, mâinile mele spune Felix și le ridică-n sus în fața poliției, acceptând să plătească niște crime care, deși săvârșite de ele, sunt o plată a sângelui propriilor părinți.

holy-blood

Femeia tatuată care moare, tăiată precum un porc, nu-i doar imaginea unei răzbunări tardive și, implicit, inutile, ci, mai ales, revenirea în matca propriei voințe. Uneori, pare că ființa nu este capabilă să meargă înainte, dacă nu aruncă și gunoaiele disperărilor care-i clocesc în minte și se împuțesc. Căci Fenix a fost cioplit de mic între mizerie și foame (impresionante cadrele în care oamenii săraci tranșează și mănâncă elefantul care moare la circ), învățat cu trucurile (pentru el magia nu este un vis, căci numerele trebuiau să iasă, iar circul să meargă înainte ca afacere), deci nu cu mirajul iluziei, făcut franjuri de boala propriilor părinți.

Aproape toate personajele lui Jodorowsky sunt grotești, nesuferite. Dar, de sub această silă transformată-n imagini, se înalță câteva teme importante, redate cu o forță, cred eu, unică. Dacă ar putea cineva scrie, așa cum creează imagini Jodorowsky în filme, cred că ar întruchipa un scriitor cu totul aparte.

Vizionare cu rost!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s