Ada d’Albon și muzica

Vineri, 9 octombrie, începând cu ora 18:00, va avea loc lansarea cărții Fără titlu, semnată de actrița Ada d’Albon, avându-i invitați pe Dan Grigore (pianul va smulge tăcerii încă un suspin), Christian Crăciun, Valentin Ajder și, desigur, autoarea. Dacă n-ar fi așa toamnă și dacă n-aș fi așa copilăroasă să cred că orice destăinuire în rând nu rămâne neștiută, mi-aș imagina rânduri întregi de oameni, puzderie de oameni, curgând pe caldarâm precum cireșele coapte, să ajungă la Radio România, dornici să citească o poveste despre dragoste, viață, artă, dăruire, ardere nețărmurită, frumusețe, frumusețe. Ada d’ Albon, pe când era copilă și sufletul i se cocea neștirbit de nicio renunțare, îl întâlnește pe Dan Grigore, îl ascultă cântând, își lasă mâna în mâna lui, pe nepusă masă, fără niciun cuvânt, și nu-l mai uită niciodată. El devine un pianist celebru și o reîntâlnește peste 60 de ani… (cine, dacă nu inima ar fi capabilă să îndure atât?), spunându-i că a așteptat-o toată viața.

ada-dalbon

Pe Ada d’ Albon viața o purtase peste dureri și fericiri, îi răpise țara, o surghiunise exilului cu care nu s-a împăcat niciodată, îi smulsese din pântece un copil, tocmai în ziua-n care trebuia să meargă la un concert al iubitului atât de îndepărtat de hazardul nemilos, îi dăruise alt fiu, îi înăsprise timpul cu o boală necruțătoare, lăsând un gol în piept; dar Ada aluneca peste muzică, se ducea la mormântul lui Chopin, îi mângâia și săruta crucea, căra cu frumusețe nespusă timpul, urca pe scenă zeiește, juca piese pe nerăsuflate (semn că, la final, gâlceava omului cu durerea nu-i fără victorie), trăia, trăia printre cărți, frânturi de tinerețe zdrobită între pleoape, se întorcea în timp. Până într-o zi când, după 60 de ani, Dan Grigore vine să o vadă, aproape întâmplător, când lansa Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil. Dan Grigore îi purtase-n mână mâna ei toată viața. Ada îl ascultă, îl ascultă cu sfințenie, de parcă ar urca în Paradis și-ar coborî în Iad în aceeași clipă. Ada valsează, zboară, îl ascultă, îl ascultă, i se face dor, îl caută, îl cheamă, îl iubește, îl iubește. Ada devine însăși muzica și toată viața se răsucește-n frumusețe. Nu cumva Ada e ireală, m-am întrebat? Doamne, cum poate o femeie să spere 60 de ani și apoi inima ei care putea înghiți toată lumea să aștepte cuvinte, să se împiedice în tăceri dureroase, să spere și să iubească?

Ada plânge, Ada își destăinuie iubirea pentru Dan Grigore, își îngroapă soțul, caută pădurea, simte despărțirea venind, se sperie, aproape se închide din cauza durerii, spune că nu va mai urca pe scenă. Muzica, această scoică, îi strânge trupul inimii, îl înfășoară precum un lințoliu, dar, cu toate acestea, Ada plânge, își caută soțul, râde din pricina divinității zănaticului Marius și scrie… istoria unei prea mari iubiri. Ada e, dintr-o dată, o pasăre care-și pune alte aripi, un zid care-și așază mii de ferestre, o ploaie care îngroapă regretul, un nou cuvânt, inventat chiar de ea, o clapă, claviatura, coarda iubirii. Ada e, dintr-o dată, pianul ce așteaptă mâna din tinerețe, să vină, să se așeze pe umeri, pe frunte, pe ochi, pe sânul smuls, să-i aline sarea din plâns. Dacă Ada ar putea zbura ar spulbera pământul dintre Franța și România; dacă ar fi vrăjitoare ar lua durerea degetelor lui Dan Grigore, le-ar înmuia în nemurire. Dacă Ada ar putea striga, n-ar mai dormi, n-ar mai mânca și ar trăi iubirea alienat, pe marginea unei frunze, precum fluturii.

Aceasta-i o carte care nu se compară cu nimic. Prin frumusețea ei, a poveștii, dar și a stilului, prin curajul de a te dezveli așa în fața lumii, prin duioasa alcătuire a iubiților ce au ceva din duritatea fiarelor care se vânează și fragilitatea boabelor de rouă. E scrisă așa cum ar scrie un om care caută să toarne iubirea lui în tot ce-l înconjoară; forme pentru cărămizi, din care să reclădească lumea, să înalțe un alt turn până la Cer, să ceară dreptate (știți dumneavoastră că dreptatea inimii e câte una pentru fiecare), să se împlinească.

O lume îndepărtată, a eleganței, a culturii, a desăvârșirii, a nobleței, a eleganței, dar mai presus de toate, a iubirii. Trupul teatrului cu trupul muzicii, contopite, strâns legate, în pofida timpului, alunecând albastru, arămiu, dulce deasupra lumii.

Ca într-o vrajă, ca într-o vrajă…

120824957_10158443688671071_2055793945802627530_o

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s