Dacă n-ai aripi, zbori cu tălpile, dacă nici ele nu te lasă, doar inima-ți rămâne…

Viața fiecăruia are hârtoape felurite, despre care uneori nu putem scrie ori vorbi, căci și cuvintele se opresc la capete, se înăbușă, nu pot înainta printre lacrimi; se răsucesc precum frunzele uscate, intră-n carnea inimii și se sting. Când Adriana Rusty Holtei mi-a propus să-mi trimită o carte scrisă de ea nu îi cunoșteam deloc povestea…. Nu știam nici titlul cărții, dar fiind, știți dumneavoastră, o târgoveață de cărți, îmi place să le primesc orbește, fără să cunosc în prealabil autorul. Facebook m-a trădat, căci mi-a arătat fotografii ale Adrianei, iar văzând-o în căruț, am înțeles. Apoi, titlul cărții, „Îngeri fără aripi. Trăiri creionate ale unui distrofic”, m-a dumirit pe deplin și m-a îndurerat. Mi-am amintit, fără să vreau, vremurile cumplite ale vieții, când am învățat să împing un căruț, să îmi păstrez cumpătul în momente fatale, să văd ce înseamnă boala, neputința, durerea, nesfârșirea. Voi putea, Doamne, voi putea să citesc această carte, mă întrebam? Omul acesta mi-a trimis-o cu încredere, iar eu, iată, știind ce înseamnă neputința, mă tulbur și mi se pare că nu voi putea să ajung la capătul paginilor, că voi plânge durerea ei, a tuturor celor care se pătimesc, că mă voi gândi și la căruțul nostru de acasă, care, într-o zi, a fost eliberat. Nu m-am bucurat niciodată în viața aceasta când de la căruț am ajuns la cârjă, apoi am aruncat-o și pe ea. Au rămas alte dureri, poate mai mari, dar am putut păși. Și eu am crezut atunci că dacă omul meu iubit merge, viața va fi… Nu știu cum, dar va fi.

2

Această introducere este inutilă cărții, dar vreau să-mi înțelegeți subiectivismul, căci familiile care au membri cu handicap trăiesc pe o planetă suspendată, pe care, adeseori, nu mai vine nimeni. Forma de viață a oamenilor cu handicap se desfășoară între spitale, scâncet de copil ținut captiv într-un trup mare, temniță și osândă, o cameră care trebuie să țină loc de Univers și tot felul de tratamente, probleme simple pentru ceilalți, dar capitale pentru ei. „Îngeri fără aripi. Trăiri creionate ale unui distrofic” este o destăinuire cumplită, dureroasă, despre distrofie, despre iubire, luptă și speranță, scrisă cu naivitatea copilului de 16 ani care a rămas prizonierul unei boli, priponit de durere-n casă, desenând și lăsându-și visele să se stingă. Nu-i o carte, ci o mărturie a iubirii, îți vine să și râzi, să și plângi, să-ți iei mușchii, să-i trimiți prin poștă, să spui: Iată, ia o parte din mușchii mei, ridică-te pe picioare, mergi, Adriană, mergi primăvara prin iarbă, calcă dârz, nu te opri, aleargă, aleargă.

1

Dar nu se poate. Visele acestea nu sunt posibile, oricât am vrea. Dacă ar fi fost ficțiune, aș fi plâns, dar cum e realitate, m-am abținut. Am citit până la trei dimineața și m-am abținut din plâns. Mi-am zis, oh, haide, Simonă, uită-te la Adriana, nu poate nici să-și întindă mâna să se învelească, să tragă strașnic o cuvertură pe ea, când îi este frig… Am înaintat de-a lungul rândurilor cu pieptul zdrelit. Ce poveste de dragoste, cum numai în basme se arată. Adriana îl întâlnește pe Holtei, distrofic și el, se mută împreună, pe când boala nu îi slăbise atât, trec peste piedici dureroase (unele ar fi putut fi evitate, dacă ar fi găsit însoțitori să angajeze) și trăiesc cinci ani liberi. Cinci ani în care viața-n doi are un are cât de cât firesc, în care sunt precum copiii care miros trupul imens al iubirii, se apropie cu sfială, se înțeleg, se cunosc până-n carne, dincolo de os, se sprijină și se încurajează. Noi doi suntem unul, spun ei, apoi își dau seama că, dacă ar fi avut o mână sănătoasă, una singură din cele patru, ar fi cucerit lumea.

Cu fiecare clipă care trece însă, boala își cere tributul, culcușul speranței rămâne gol, mobila este încărcată-n mașină și cei doi pleacă, șontâc, șontâc, triști până-n adâncul inimii, pentru că de aici înainte, știu amândoi, va fi tot mai greu. Nu vor mai putea treptat să facă nici cele mai banale lucruri, iar forma iubirii lor se va strânge până la un punct. Să iubești și să nu îl poți strânge pe celălalt în brațe… vă dați seama, vă puteți imagina măcar ce înseamnă asta? Eu nu-mi pot imagina, oricât m-aș căzni. Mă strunesc de atâtea ore, de abia am terminat cartea, și nu pot, nu pot. Vă dați seama că pentru iubire nu sunt necesare scenarii fanteziste, metafore lucrate cu migală, că acești doi copii mari, țintuiți în cărucioare, care zâmbesc timid în pozele de pe Facebook, au întrecut de fapt toată lumea? Dar ei nu știu… Adriana îmi scrie sfioasă mesaje, cum că m-ar fi dezamăgit cartea. E mai mare decât mine și n-ar trebui să o tutuiesc, dar îmi pare că are tot 16 ani, că stă în fața unei coli, pe care pictează flori și valsează în lumi străine, pe care noi nu le vom putea vedea vreodată. O simt copil, atât de copil, certată de Babă (ce frumos e sufletul acestei femei care-i strunește în copilărie și muncește sisific pentru ei). Ce căldură se răsfrânge din rânduri, din inima unui om atât de îndurerat, ce putere de a glumi, de a face haz de necaz.

Cred că întotdeauna cărțile care au ajuns la mine au avut un drum mistic, s-au rotit în anumite momente, când m-a lăsat nădejdea, când n-am știut încotro să o apuc. „Îngeri fără aripi. Trăiri creionate ale unui distrofic” mi-a dat nădejde. Cum anume? Nu știu? Fiecare frântură te zguduie, te îndurerează, îți dai seama că pare imposibil (și poate că este) să nu ai niciun pic de putere, să nu te poți târî, să fii complet dependent de ajutorul altora, să trăiești într-o țară în care ajutoarele pentru handicapați (cât nu-mi place acest cuvânt) sunt insignifiante, chiar bătăi de joc, având în vedere nevoile lor. Viața te poate pune-n situația de a fi prizonierul unei cumplite neputințe. Dacă nu îți întinde cineva o cană cu apă sau niște mâncare caldă, ai muri în pat, fără să te poți mișca. Ai zace acolo, ore îndelungi, ca la final să te răpună neputința (poate, cu această ocazie, (re)vedeți Fando y Lis, de Jodorowsky). Numai că, de această dată, în povestea „Îngeri fără aripi. Trăiri creionate ale unui distrofic”, Fando, Holtei, și Lis, Adriana, sunt ambii în cărucioare, n-are cine să-i împingă spre tărâmul fără durere. Fando al nostru este bun și iubitor, iar Lis a noastră vrea să moară în același timp. Poate vă amintiți din film scena când Fando o strigă, să-i vorbească și-l acoperă frunzele, și-l fac să se întunece, să putrezească.

IMG_7400

În „Îngeri fără aripi. Trăiri creionate ale unui distrofic” e lumină, multă lumină, deși pare greu de crezut. Nu-i carte pe care să o citiți și tot suciți cu ochi literari, căci nu aceasta-i menirea ei. Este o mărturie sinceră, necosmetizată, profund umană a unui om dintre noi, pe care trebuie să-l vedem, să-l ajutăm dacă putem. Eu încă nu știu cum l-aș putea ajuta, dar acum, pentru că am terminat de citit, am un sentiment de profundă nemulțumire că nu știm aceste povești, că fiecare trăim înglodați în propriile probleme și că nu avem vreme sau nu ajungem niciodată la aceste adevăruri. Vieți pline de suferință și de luptă, cu care nu ne-am putea măsura niciodată.

Sper să-i scrieți autoarei pe Facebook, să-i cumpărați cartea, să o citiți cu deschidere și dragoste, să o primiți într-un colț de inimă, să nu-i dați drumul. Mâine poate la va fi mai greu, poate vor avea sau nu pe cineva alături, poate va veni un Înger cu aripi la ușă, îi va face să râdă. Nu știu…

Mi-aș dori să nu mai existe niciun strop de durere pe lume. Măcar din când în când…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s