Învingând teama de viață

Atunci când hazardul pompează în capilarele sorții sânge stricat, înălțimea psihicului se decimează și existența se statornicește în vreo baltă care-ți pare, pentru o anumită perioadă de timp, întreaga existență. Citind ,,Manualul lui Epictet”, am avut la început tendința de a-l contrazice, pentru că mintea mea nu rezonează deloc cu starea de nepăsare dulce (ori cel puțin, acceptare) în fața lucrurilor care nu depind de noi și trebuie, așadar, lăsate-n pace, să-și urmeze propriul curs. Spune Epictet, printre altele, că moartea în sine nu este un pericol (nici pentru Socrate nu a fost) și că ceea ce a fost dăruit poate fi luat înapoi. În acest sens, povestea lui Iov este cea mai înaltă tragedie, dar și dovada cea mai pregnantă a puterii sufletești. Singura problemă, oricât m-aș căzni eu să citesc filosofie și să am un aer pedant, este că nu îl înțeleg niciodată pe Iov, aș putea să-mi țes încă un strat de piele, să-mi mai pun un rând de oase și tot nu i-aș ajunge până la genunchi. Nu-i înțeleg nici pe filosofi și nu pricep de unde, în atât chin, găsesc resurse pentru a învinge forța nestăvilită a durerii. (Regretam într-o vreme că nu am urmat Filosofia, dar aș fi adormit la restanțe, m-ar fi scuipat profesorii și aș fi mucegăit de nerăbdare să schimb lumea.)

Multe dintre ideile de manual ale lui Epictet m-au contrariat. Și nu pentru că nu aș fi de acord cu ele, nu le-aș vedea utilitatea (ori mai bine spus, lumina), ci pentru că sunt de părere că-n momentul infinit al paroxismului unei dureri care depășește baierele sufletului nu mai au aplicabilitate. Cum să nu îți fie afectată mintea, de exemplu, dacă suferi de o boală terminală care-ți năucește creierul și, dintr-o dată, contrar voinței, naturii, supra-omului etc., nici nu-ți mai amintești cine ești?  N-am eu destul fler să isc o luptă ideatică pe marginea ideilor lui Epictet (ori ale altcuiva). Ca să fiu sinceră până la capăt, nici nu vreau și cum Epictet nu-mi poate răspunde, mi se pare nedrept. Iată o nedreptate colosală, să iei la rost gânditori și/sau scriitori morți, să te urci pe cadavrul lor, să te înalți și să te rotunjești, de dragul dialecticii.

La Marcus Aurelius am găsit mai multă duioșie. Și mi-am dat seama că atunci când l-am citit, încă nu trăisem câteva dintre ultimele lucruri hotărâtoare. Cu sângele potrivit, unele idei își fac loc, ba chiar te încălzesc și te ajută să trăiești. Vine însă un moment (poate fatidic, dacă sunteți de acord cu folosirea cuvintelor pompoase și goale) când ceva în consistența minții și, implicit, a vieții se schimbă. Nu poți trăi mereu sub jugul durerii, bolii, morții (ale tale sau ale altora) și să rămâi la fel de împăcat cu fatalitatea, să duci suferința numai cu demnitate (cum bine ne sfătuia cândva Viktor Frankl), să rămâi singur și, totuși, să nu te revolți niciodată (asta dacă nu ești sfânt sau ne-om – stări la care, slavă sorții, nu voi ajunge  vreodată).

Când eram liceană și Iona se ruga-n pântecele balenei, cutându-și mama, să-l mai nască o dată, m-a podit un plâns amar. Poate influențată de Cioran, poate prizonieră geneticii, împingând căruța doldora de amintirile strămoșilor mei ori ale unor vieți anterioare (dacă există, firește), mă gândeam la moarte ca la gestul suprem și mi se părea că pentru asta trebuie să ne pregătim, să ne rămână, din scursurile vieții, libertatea de a muri ca într-un spectacol. Diminuasem (poate și din cauza tinereții) atât de mult dragostea de sine, încât abordam estetic propria prăbușire. În grotesc îmi găseam liniștea. Nu mi se părea că lumea ar pierde ceva în urma mea. Din fericire, acest lucru nu s-a schimbat. N-aș plânge la căpătâiul meu adormit și cred că, de-a lungul anilor, voi învăța să duc o tăcere prin scris care să pară atât de glodoasă încât să răsune abia perceptibil prin câte un colț.

Nu mi-e frică de moarte. Mi-e teamă însă de tot ceea ce viața poate aduce rău, de micimea proprie și a altora, de minciuni, clevetiri, rău, abjecții, obscenități de carne sau inimoase, de părăsire-n nefiresc, de sluțire a clipelor, de uitare a ceea ce este luminos și bun. Mi-e teamă de zdruncinarea perpetuă a speranței, până la golire. Până-n punctul acela-n care, indiferent de talantul avut, nu mai poți păși înainte, nu te poți întoarce, să ajungi la tine însuți, să-ți pui mâinile pe cap și să te alini. Nu mi-e teamă de abandonul oamenilor (nu m-am apropiat de prea mulți și pe cei puțini i-aș putea iubi, chiar dacă m-ar ucide), ci de cel al Cerului.

Dar ce înseamnă azi Cerul pentru mine? E făcut din Dumnezeu, din Îngeri, din mântuire, din oamenii dragi plecați în mormânt? Din toate acestea și încă puțin din mine însămi. Am impresia (este o iluzie, desigur, dar nu mai am ce-i face!), că-n Cer viețuiește cea mai bună parte a mea, ruptă din propria naștere și pusă la păstrare, ca niște celule stem pentru situații limită. O parte a firii mele, luminosă, dârză, iertătoare, iubitoare, ruptă de lumesc, cu inima încrustată pe orice drum al veșniciei, chiar și într-un șanț edenic, să mă bălăcesc cu niște broaște matusalemice, care să-mi țină zilnic de cald.

Mă gândesc la broaște de multă vreme (poate și pentru că am rămas cu niscaiva restanțe în ograda teatrului grec, dar Aristofan are răbdare să aștepte). Le aud tăvălindu-se în apa murdară a vieții și un râs întunecat îmi umflă obrajii. Parcă se prefac în pânze și mă duc dincolo de viață, născocind în mine ceva ce se aștepta de multă vreme scris (dincolo de schițele tinereții mele). Curios, îmi vine să vorbesc despre tinerețea mea la trecut, iar cărțile proprii pe care le recitesc pe sărite îmi par ale unui alt om. Și, totuși, ele m-au salvat de viață, căci dacă nu le scriam, n-aș fi avut ce să fac cu propriile strigăte.

M-am ferit toată viața (ei bine, un ciot de viață, căci n-am apucat să mă dumiresc nici cine sunt), să scriu poeme și poeme am sfârșit scriind. Așa cum m-am ferit să am un jurnal și de două zile confesiunea aceasta curge, fără să-mi pară rău. Poate scrie cineva despre sine așa cum îi vine, să nu facă nicio modificare și să se dezvelească-n fața lumii? Nu știu. Cred că este înălțor să poți fi și-n singurătate, și-n văzul lumii la fel, fără nicio bravadă, fără nicio falsificare ori vreun ascunziș. Iar dacă nu se întâmplă astfel, nu-i nimic. Puține greșeli omenești, în afara celor care provoacă un rău de netrecut și stâlcește vieți, mi se mai par condamnabile până la os.

Nu știu dacă scriu în locul plânsului. Nici n-am răbdare să mă întreb dacă reflecțiile mele nu sunt aidoma cartofilor stricați care sucesc nasurile trecătorilor. Trag nădejde că din singurătatea și durerea mea (fără noimă, dacă ne ghidăm după multe lucruri) va ieși deasupra apei un ulei virgin, în care să-mi spăl fără sfială ochii. Într-o zi să nu-mi mai iubesc cărțile, să le tratez ca pe niște mâzgălituri, să nu mă bucure lauda lor, să nu mă întristeze indiferența, să-mi pese mai mult dacă mi se rup papucii. N-ar fi trebuit să mă obișnuiesc de mică având papuci rupți în picioare. Ce om înțelept aș fi ajuns azi!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s