Chipul frumos și hâd al singurătății (1)

Realitatea, cu mici excepții pe care nu le pot controla, este un produs al minții mele; propriile certitudini, îndoieli, iluzii nu schimbă adevărul, dar șlefuiesc o imagine a ceea ce pentru mine reprezintă lucrurile și oamenii din jur. În ciuda lucrurilor care ne unesc, noi suntem captivii propriilor minți, putându-ne elibera tot între granițele ei. Dacă de mâine voi crede că nu există viață de apoi, mântuirea va rămâne o simplă idee frumoasă, și tot ce voi gândi, și tot ce voi face se va curăța de multe dintre ideile, tendințele care decurg din credința de nestrămutat în nemurire. Aș putea să mă închipui un dovleac și să trăiesc asemenea lui? E puțin probabil și de foarte scurtă durată; m-aș putea înfășura în rădăcini, să trăiesc pe pământul rece și gol, dar propria materialitate m-ar învinge. Mi-ar fi foame, frig, somn. Toate operațiile de schimbare a ceea ce suntem le putem face doar în planul ideilor.

Când scrii, devine tot mai ușor, cu cât anii trec, să te imaginezi ca fiind orice, să prelungești simțurile, să le folosești în acord cu o natură nouă, care deși e strâns legată de mintea ta (deci fabricată de ea, din propria ta natură) are și ceva în plus. Nu știu dacă-i ceva mistic ori nu. Cert este că natura personajelor construite îți este străină (ca o genă recesivă) până în momentul scrierii. Se produce o activare (dacă nu-i cuvântul prea comun) a ceva ce pare al tău și, totuși, atât de străin. Și nu mă refer la scrierea tip confesiune ori cea inspirată din „fapte reale” (aici natura personajelor este o imitație aristotelică a propriei naturi). Ci la toate acele scrieri de ficțiune absolută, când deși personajul poate avea caracteristici exterioare unui om (înfățișare, comportament, suferințe și fericiri obișnuite, reacții previzibile pentru orice ochi omenesc) el te depășește pe tine, ca autor, și trăiește, în limitele ficțiunii, independent. Dacă scrii într-o anumită febră și nu știi dinainte pașii, nu ești un arhitect, un inginer, ci un simplu vas care primește o apă nouă.

Nu știi dacă apa s-ar păstra mai bine în alt vas, nici dacă ar încăpea altfel, nici dacă o formă diferită i-ar fi mai potrivită. Ești ocupat, asediat de ceva ce-i al tău și, paradoxal, în contratimp, străin. Apa îți pătrunde straturile lutului, te parcurge (fie și cu răceala ei) și, cel puțin cât scrii, te înlocuiește. Nu știu cum este să te droghezi, nici nu m-am îmbătat pe deplin vreodată, dar cred că ceea ce se întâmplă când scrii poate fi asemuit și cu o beție ori o stare de plutire, în care orice mic stimul îți ațâță neverosimil simțurile și te cotropește.

Totul pare feeric ori cel puţin interesant, dar viziunile și coșmarurile scriitoricești te prefac într-un om foarte singur. Nu trăiești în afara lor, iar dacă îți gonești din minte totul, curățind ogoarele pentru ele, rămâi captiv unor obsesii prostești, dar atât de puternice. De exemplu, vorbești cu personajele (chiar și pe stradă), le joci teatral rolul (chiar dacă nu ai priceperi de actor), te atașezi de ele (mi se pare încă inexplicabil cum poți iubi un om fictiv care, deși-i croit de tine, nu îți aparține în niciun chip). Cel mai puternic este atașamentul… ești un hermafrodit care face dragoste la două capete ale firii sale, și din papucii bărbatului, și al femeii, amestecat când acestea au o natură duală, glodos, infantil sau drăcesc, după cum se întâmplă să croiești „povestea”.

Scrisul nu te ajută să vorbești (căci tot ce nu scrii vreodată e mai bun decât ce așterni pe hârtie), nici să spui adevărul (nu poţi cuprinde toate nuanţele, nici nu ai timp pentru ele). Scrisul te lasă foarte singur, chiar dacă joci sporadic rolul autorului publicat, adulat, hulit, premiat. Tu nu poți să justifici, să demonstrezi experiența scrisului, nici să o rupi în fâșii, nici să o schimbi, indiferent câte formule matematice ai inventa ca să combini cuvinte, imagini, fapte, sărind de la o carte la alta. Nu poți nici să renunți, alteori nici să continui, nu mai ai niciun gând liber de „arta” scrisului. Ca un animal flămând care pândește orice colț pentru a vâna. Ce? Nu știe nici el ce-i priește ori îi place să mănânce, dar îi este foame încontinuu.

Dacă scrisul ar fi o simplă bubă, pe care să o tămăduiești, să se usuce și să o poți stoarce până nici urma nu mai rămâne, nici atunci nu ai fi sigur că o parte a hoitului său nu dăinuie în tine și nu se răspândește, precum celule canceroase, în locuri în care mintea ta nu mai ajunge niciodată. Te vezi, dintr-o dată, deposedat de puterea asupra firii proprii, știind că ceva (superior ori inferior ție, nu are importanță), îți ascunde lucruri.

Cum poți explica însă că această durere care pare exterioară ție devine treptat singura stare a împlinirii tale personale? Ce te face să crezi că este menirea ta? Și nu e vorba despre validările exterioare, despre numărul mare de cititori, critica laudativă, atenția arătată cărților. Nu, există întotdeauna un motiv mai dens și mai însemnat care-și face culcuș în ființa ta și-n numele căruia tu crezi (și poate te minți, desigur) că ai un rost în lume prin ceea ce îndrugi.

Cât cântărește însă ceea ce scrii în fața durerii unui om care se stinge? Mai nimic. Și atunci ajungem într-o fundătură, pe care o vom desluși mai târziu!

P.S. Poate că scriitorul (oricât de mediocru ar fi) e un alt Saturn care-și devorează rândurile și apoi le azvârle pe foaie!

Francisco_de_Goya,_Saturno_devorando_a_su_hijo_(1819-1823)

9 thoughts on “Chipul frumos și hâd al singurătății (1)

  1. ”poți iubi un om fictiv care, deși-i croit de tine,…” mulți nu înțeleg acest lucru, da au dreptul să te combine să te judece, în absența argumentului. Da, au dreptul la imaginație.
    Îmi place felul distinct în care scrii. Mereu abordezi teme interesante. ❤ Într-o zi te voi citi.

    Liked by 1 person

  2. ”La început a fost Cuvântul” este esența după care se ghidează întregul Univers. Cuvântul a făcut tot, Cuvântul apoi a luat trup iar noi, atunci când ne stingem, devenim Cuvânt.

    Like

  3. “Scrisul nu te ajută să vorbești (căci tot ce nu scrii vreodată e mai bun decât ce așterni pe hârtie), nici să spui adevărul (nu poţi cuprinde toate nuanţele, nici nu ai timp pentru ele).”
    Mi-a plăcut tare mult cum ai abordat ideea de a scrie, asta din punctul de vedere al unui ne-scriitor şi/sau ne-poet!

    Like

  4. „Dacă scrisul ar fi o simplă bubă, pe care să o tămăduiești, să se usuce și să o poți stoarce până nici urma nu mai rămâne, nici atunci nu ai fi sigur că o parte a hoitului său nu dăinuie în tine” – total de acord cu tine aici! Am încercat să mă lepăd de scris, ce prostie, dar el mereu m-a găsit… Nu te poți vindeca de el.

    Liked by 1 person

    1. Dragă Diana, cred că am putea scrie toți câte o carte despre atâtea ori când am vrut să renunțăm. Cioran, de exemplu, regreta că publicase atât și, spunea chiar el, se repetase. Probabil că, la un moment dat, nu mai ai nimic de spus lumii. Scrisul rămâne tămăduitor doar pentru noi.

      Liked by 2 people

      1. Da, probabil că după un timp, ți se pare că ți-ai uzat cuvintele încât devin ca o mașină veche: toți o văd ca fiind așa, dar ție îți dă sentimentul acela de confort…

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s