Chipul frumos și hâd al singurătății (2)

Prima impresie când scrii, pentru că nu te poți smulge niciodată complet din tine, este că ai un oarece talent, ba chiar că ideile tale sunt noi; ca să scapi de această meteahnă, literatura clasică și filosofia te ajută să-ți dai seama că în lume s-a spus tot ce se cerea strigat și că unele idei se rostogolesc la infinit. Despre lucrurile esențiale ale vieții, nașterea și moartea, se va ști (și se va presupune) întotdeauna prea puțin, rămânându-ne să ne alinăm cu iluzii (unele reușite, altele dimpotrivă). Cine pornește pe drumul scrisului crezând că lumea se oprește din plânsul ei, când părăsește vreun pântece încăpător, ori când își ține plămânii în mâini și inima i se oprește, face o greșeală fatală. Nimic nu întrece duritatea, frumusețea, grotescul, înălțimea și lăturile existenței, iar cunoașterea umană se poate înălța pe orice culme, din tot ceea ce răsuflă rămâne un mister care aparține altei lumi (și așa va rămâne pentru totdeauna).

Există, mai ales în primii ani, mai ales dacă reușești să publici o carte, un fel de euforie (aproape prostească) care te pătrunde și este firească, de vreme ce toți avem nevoie să irosim timpul vieții  și să avem diverse foloase, dictate de ceea ce suntem. Firea noastră este bine pitită și străbate rar în fața oricărui joc social, de aceea cunoașterea altuia, pătrunzându-i miezul, este posibilă doar printr-o contopire care cere un alt limbaj, destul de străin de ceea ce suntem în văzul lumii. Scriitorul (indiferent de talentul lui) poate fi scindat între ceea ce este când creează și ceea ce trebuie să încropească în lume. Nimic nu-i bun pentru ochii vigilenți ai cetății. Dacă ești prea modest, de ce nu ești lăudăros, dacă participi la viața politică/socială, înseamnă că nu ești atât de artist cum credeai, dacă ești boem, vor fi diverse ocazii în care firimiturile de pâine să-ți curgă din buzunare, pe la nu știu ce eveniment cu ștaif, unde e atâta mâncare și băutură, încât ți-ar ajunge pentru câteva luni. Dacă ești apropiat de ceilalți scriitori, se va spune că urmărești cine știe ce interese, dacă ești retras, devii încrezut.

Oamenii pot spune orice despre tine. Unii te vor iubi, alții te vor urî. Adevărul este că, atunci când ești bolnav, de exemplu, când ai momente de anxietate, tristețe pietroasă, probleme de tot soiul, când smulgi cu dinții ciobiți din hoitul morții, nimic, absolut nimic, nici măcar o idee, nu este alături de tine. Chiar dacă ideile ne șlefuiesc și populează mintea, creând un univers anume, în momentele de cumpănă ale existenței și creierul și corpul reacționează așa cum nu credeai că se poate. Există lucruri nu doar inexplicabile, ci și care ne depășesc baierele minții. Clipe anume care ne încremenesc și ne rup trupul, lăsând dâre imense al căror miros împuțit îl vom duce-n nări doar noi. Nu știu dacă există ceva mai important decât să fii învățat să suferi. Restul poate fi ademenitor, util, frumos etc., dar noi avem nevoie să știm cum să suferim, ce să păstrăm din durere, cum s-o învingem (și nu mă refer aici la privirea umilă, aproape de lașitate și mulțumire, când prefacem răul în binecuvântare).

Dacă te apropii de 30 de ani și nu știi încă să duci durerea, viața devine insuportabilă. Și de aceea cred că poți scrie. Pentru că altfel, dacă nu topești propria neputință, nu poți merge înainte. Pentru mine 30 de ani, 80, 100 ori 200 sunt același lucru. Câteva clipe care să te nimicească pentru totdeauna și să te înalțe în moarte se pot petrece oricând. Chiar și atunci când, proaspăt ieșit în viață, medicul te trage prea tare, își înfige degetele în craniul tău și vei rămâne un amețit fără scăpare. Doctorul care m-a ajutat să mă nasc, m-a și operat peste aproape 20 de ani. Și când mi-a curățat rana, a certat-o pe asistentă pentru că mi-a spus că o să usture. „De ce i-ai zis că o să usture, să vezi ce o să plângă acum”. N-am plâns, desigur, căci am vrut să-i arăt că, deși nu eu am penseta aceea imensă și rece-n mâini, pot la fel de bine să cred că pe patul acela stă o ,,adunătură de celule” care nu înseamnă nimic.

La fel e și-n scris… îți scoți inima, o azvârli pe pat, tai, răsucești, speli, plângi, râzi, te minunezi, o așezi la loc. Pentru lume poate să nu însemne nimic. Poți să fii cel mai înalt tâmpit care există printre scriitori. Trebuie să-ți scoți inima, să te înstrăinezi de ea, să faci ceea ce este necesar, să cureți puroiul, să te apropii și mai mult de tine și de ceea ce crezi că înseamnă viața. Nu rezonez prea mult cu câteva dintre ideile lui Russell, dar îmi pare adesea că viața nu înseamnă nimic. Câteva clipe-n care ai impresia că prin iubire ai învins totul, că ai răsturnat zeii. Peste toate însă se așază moartea. Vin bolile, lipsurile, nebunia, suferința, chinul, neputința. Și eu nu cred în nimic dacă acel ,,ceva” nu le poate opri. Nu mă refer aici la exerciții de imaginație, la credință ori la iluzii. Scrisul este și el o iluzie. Nu amână nimic. Dar ne minte frumușel. Și ne aduce un fel de bucurie neasemuită.

Trebuie să murim și să facem, rând pe rând, tot soiul de lucruri. Unele sunt profund greșite, altele ne mai scapă de glod. Dacă aruncăm toate ideile, tot ce înfăptuim, tot ce pare să ne sprijine, în clipele de durere pură, vedem adevăratul chip al înfrângerii… suntem făcuți să ne stingem.  Nu știu dacă există vreo diferență notabilă între omul care se stinge după o zi, după 10 sau 90 de ani. Fiecare duce aceeași povară a vieții. Unii cred că moartea este o eliberare (nu știm nici asta, credem cu tărie și îndurăm mai ușor). Eu nu știu și nu cred nimic despre moarte (și, în general, despre niciun lucru). Cred că mă iluzionam că știu câte ceva când aveam 17 ani și, din vremea aceea, îmi amintesc doar o bancă lipită de un zid, chinuită de niște buruieni care crescuseră prea mult. De ce această imagine și nu alta răsare-n minte de fiecare dată când mă gândesc la acea vârstă? Nu știu. Poate pentru că privind banca, am știut atunci ce va veni odată cu anii. Am început să jelesc înainte și m-am pregătit temeinic pentru renunțare. Este și acesta un fel sublim de a te rata. Și, la final, să nu fii nici fericit, nici nenorocit. Să ți se pară (ce cumplită iluzie) că scrii vreun adevăr (subiectiv, desigur) care va fi găsit într-o zi și-i va spune unuia ca tine (singur, sărac și nefericit) să găsească o cale de a merge înapoi prin viață. Înainte e doar moartea și cineva trebuie să oprească durerea…

 P.S. Nu suntem nimic din ceea ce spunem, facem și înfățișăm. Reprezentăm câte un chip al morții. Măcar să nu ajungem plictisitori!

Self-Portrait-with-Dr-Arrieta

2 thoughts on “Chipul frumos și hâd al singurătății (2)

  1. Imi place activitatea de a gandi viata, de a o intoarce pe toate fetele si a cauta da o intelegi. Ce altceva ar putea fi mai important? Citind o singura data articolul tau, bineinteles ca nu am reusit sa retin, sa cuprind, tot ce ai scris. Insa tonul, tonul l-am inteles din prima. Nu e unul prea optimist, ceea ce ma intriga, pt ca eu cred intr-un bine final, absolut, rascumparator… Dar ar fi inutil si meschin sa vin cu idei opuse aici, in comentarii. Poate e cum zici tu si nu exista nimic sa ne salveze de suferinta, non-sens, singuratate. Si totusi, si totusi… mereu exista in mine acest totusi infinit.
    M-a dus rapid gandul si la Cioran, prin nu stiu ce asocieri citind textul tau.

    Like

    1. Poate că este cum spun eu, cum spun alții, ori pentru fiecare într-un anumit fel. Realitatea nu ține seama de ideile pe care noi ni le facem în privința ei. Cred și eu, în anumite zile, într-un bine absolut la care putem ajunge cândva, nu în această formă umană. Este greu să nu crezi în nimic; te secătuiește, apoi te eliberează. Eu sunt ca într-o burtă de pește, nici nu cred, nici nu mă îndoiesc, dar îmi plac comentariile și, implicit, discuțiile cu oameni care sapă-n viață și-n fețele ei, unele glodoase, altele curate. P.S. Cioran este unul dintre scriitorii apropiați de suflet, poate deloc întâmplător! Zile tihnite!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s