Tăcerea și suferința noastră cea de toate zilele

O vreme îndelungată, poate de aproape doi ani, am vizionat numai filme realizate de Bergman. Am avut, și-n cazul peliculelor sale, și a cărții ,,Lanterna magică”, sentimentul unei regăsiri stranii, dar și a unei aprecieri sincere, când ești în fața cuiva care a depășit baierele expresiei cunoscute de tine până atunci. În interviuri, Bergman zâmbește într-un colț al gurii, amestecă printre considerațiile legate de cinematografie idei filosofice, iar într-o înregistrare târzie, pe insula lui ruptă de lume, vocea sfârșită răsună precum un clopot. M-a durut destinul lui Bergman, așa cum am suferit pentru Kafka, Brecht, Boal, pentru că, prin intermediul lor, am cunoscut o bucată de lume suspendată care mi-ar fi rămas veșnic străină. Le voi rămâne datoare, atâta vreme ,,cât voi face umbră degeaba Pământului”. Numai că regretul morții cuiva este perfid, pentru simplul fapt că noi suntem aici, având grijă de digestie, în vreme ce morții nu au niciun drum spre casă.

tumblr_lp702ditwg1qmemvwo1_500

L-am descoperit recent pe Peter Greenaway și m-a cutremurat forța lui, cât și amplitudinea unui grotesc rafinat care se înalță, tulbură apa, o așază-n forme bizare, apoi îi dă drumul în forme splendide, mult mai bine stăpânite, ca forță, expresivitate și grație decât în cazul lui Jodorowsky. Mi-am adus aminte de câteva dintre ideile frumoasei Pina Bausch care a putut să lase-n dans spațiu pentru ca o femeie să o îngroape de vie pe alta, aruncând nisipul arămiu deasupra capului. Teatrul și cinematografia sunt tărâmuri magice, pentru oricine își dorește să unduiască litere, să facă din cuvinte miez, copt ori crud, după cum va avea nevoie. Arta este singurul loc în care suferința are mai puțină putere decât omul. E spațiul cu legi în care colții ei nu mai sunt atât de răpănoși și ascuțiți, iar noi îngrășăm iluzia învingerii futilității zilelor care se desfășoară mereu la fel.

f0725fdd0761b597eb835832942d4538

Viața, fără artă, este o simplă digestie. Un stomac mereu tânăr, care funcționează fără greș, nu are niciun blocaj și nu face diferența între o delicatesă și niște lături, pentru că îi este doar foame și are o singură „rațiune”, să scape de acest inconvenient. Nu înseamnă că arta poate învinge suferința, nici că ne îndulcește moartea. Nici că salvează cu certitudine vreo bucată de lume. Și poate că nu acesta-i scopul ei, să încerce atâția oameni să-i arate latura practică și să explice că prin intermediul ei vom găsi niște întrebări și poate un răspuns ori două. Arta ia ființă mai abitir în lumea celulară, animală, în hazardul întâmplărilor aparent fără nicio noimă, și nu-i posibilă, așa cum vor unii să ne facă să credem, doar după ce ești instruit în saloane cu pretenții și criterii.

evald-burden-of-a-child

Uneori, nașterea unui vițel este mai poetică decât lamentările unui ins care nu ajunge la dragoste. De aceea, frumusețea și miracolul căderii lui pe paie, cu nările înfundate, întrece necuviința ori falsitatea limbajului recurent, mototolit pentru jale, mângâiat pentru fericire. Cine-și dorește să fie un mai bun artist decât alții și crede că numai ideile care stau deasupra țărânei sunt cutremurătoare, ar trebui să privească puii care ies din găoace, melcii care se agață de frunze după ploaie, viermii care se răsucesc în cireșele de mai, suprafața laptelui coclit, pielea lăsată a unei femei bătrâne, aurolacii care dorm pe cartoane, omizile strivite care se anină de scoarța copacului.

16e90cb2a3f06b90062986183e06317a

Dacă scociorăști în așa-zisa urâțenie a lumii, este puțin probabil să nu te surprindă cum toate sunt legate de moarte și de putreziciune, cum tot ce se-nalță-n viață, trebuie să coboare-n stingere, tot ce-i gălăgios într-o zi nu se mai aude deloc. Aici pare să stea un adevăr ori cel puțin o nuanță care ne apropie cu sfială de hoitul nostru. Pe care-l purtăm cu noi, zi de zi, și care ne întovărășește fără să crâcnească, până într-o zi, când stăpânind totul, ne așază cu fericire într-un sicriu și probabil ne întovărășește pe un drum despre care vom afla la vremea cuvenită.

Tristețea se răsucește în lume cu iuțeală. Cine se apropie de moarte înainte de vreme, cine privește și mângâie viermii dintr-un măr, este văzut ca un nebun, un ciumat și un bolnav psihic. Lumea investește timp și energie să-i anunțe pe pesimiști că ar trebui să-și schimbe optica și viața, de parcă ei ar spune că nu mai pot trăi pentru că prin ochi le trec cioburi. Oamenii săritori vor să le spună pesimiștilor cum să respire. Dar puțini sunt cei care se apropie să-i iubească și să-i asculte. Eu cred că „pesimiștii” din ochii oamenilor ajung să trăiască precum animalele și să creeze, fără să se mai gândească la faptul că, la capătul firului, trebuie să fie cineva care să-i asculte. Nici vițelul nu se naște gândindu-se că va fi cineva care îl va privi insistent, până-n măruntaie, dându-i vreun înțeles insolit. El cade pe paie, se căznește să respire, își înțelege instant natura și va umple pântecele unor vițele ori va fi ținut pentru carne. Oricum ar fi, va paște iarbă și habar nu am dacă uneori nu vede mai bine decât mine frumusețea Cerului.

1

Am scris astăzi despre Bergman pentru că tristețea îmi amintește mereu de sfâșierea existenței și de efortul sinucigaș al unor oameni de a traduce imaginile însămânțate în mințile (ori poate sufletele) noastre, uneori fără să știm, decât foarte târziu. Dacă aș mai fi eu profesor (îmi mulțumesc zilnic că am renunțat să fiu un cabotin), aș fi fericită dacă un elev/student ar vedea și trăi un film bun, decât să-mi copieze niște informații seci de prin cărți, de pe site-uri și să mi le trântească într-un așa-zis proiect. În primul rând, elevul/studentul nu va învăța nimic, în al doilea rând, profesorii se plictisesc de lozinci înșirate, care nu îndeplinesc nicio funcție pentru mintea copilului/tânărului. Iar dacă nu-și dau seama de asta… poate n-au privit niciodată cum se zbate un șoarece în ghearele unei pisici sau cât de greu este să drenezi puroiul din copita unei iepe cu pântecele plin.

Pentru că dacă ar privi îndelung aceste lucruri, ar ști că tristețea și moartea sunt lucrurile de căpătâi pentru care trebuie să ne pregătim. Zi de zi, clipă de clipă. Să nu fim precum cei care cred că dacă digestia e bună, inima nu are nicio pată!

(Rog oamenii optimiști, acolo unde cred că e vorba de sensul denotativ al unor termeni, să considere contrariul).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s