Fata pădurii (Impresii de lectură)

„Fata pădurii”, Otilia Țeposu, EIKON, 2019

Nu știu dacă ați avut vreodată impresia că sufletul vă fierbe; tot clocotind (și azi, și mâine), aburii lui urcă și se opresc-n gât, din cine știe ce pricină. Și omul umblă, fără să mai poată vorbi, din el se ridică aburi groși, în care alții se pot doar încâlci. Așa mi se întâmplă când mă doare tare, totul (și când nu mă doare?), când mă bucur ori când mă întâlnesc cu Povești care-mi amintesc de copilărie, de mirosul Bunicii, al prispei și al ierbii. Citind „Fata pădurii”, am avut iar impresia că lumea-i călcătură de lut, că rogozul îmi taie pielea tălpilor, că paiele se împletesc pe oase. Vocea de povestitor a Otiliei Țeposu, unde nimic nu-i lăsat la voia întâmplării și-n care frumusețea literară curge șuvoi, firesc, cu delicatețe, cu finețe, cunoaște înțelepciunea suferinței, tăria bucuriei simple; ea coase (din nasturi verzi) povești de iubire, drumeții spre moarte, întoarceri la vatră, spre pâinea uscată, spre foamea astâmpărată cu lacrimi. Otilia Țeposu scrie despre oameni pe care nimeni altcineva nu i-ar putea înfățișa astfel, cu această vorbă blândă, deși-n ea este adunată toată durerea pe care o pot cunoaște oamenii; nunțile, morțile, neîmplinite se strecoară în cuvinte, șerpuiesc, urcă, apoi coboară, te năucesc, te înspăimântă de drag și dor. Proza scurtă, atât de la modă în ultima vreme, are în acest volum, cred eu, un tărâm nou, pătrunzător și incredibil de bogat.

Fata pădurii

De fapt, capitolele dedicate fiecărui ,,personaj” sunt subiecte de roman. Au în ele sâmburele marilor întrebări despre viață, moarte, durere, război, boală, mit și realitate etc., care nu-și află niciodată răspuns, căci sunt alți ochi (mereu alții) care se deschid pe pământ și ară neîncetat pământul vieții în brazde mari, până se pierd în negura morții. Otilia Țeposu ridică giulgiul morților, pune carne pe oase, evocările ei sunt cruci, cuvintele lacrimi sau râsete. „Fata pădurii” reprezintă dezgroparea unor vieți care-au asudat destul pe Pământ și dacă n-ar fi existat această evocare ele s-ar fi pierdut în uitare. Această bucată din literatură înseamnă pentru mine mai mult decât roadele imaginației pure, căci se adapă din urmele oamenilor pe pământ, este datoria plătită îndelung de dragoste, să porți morminte întregi în memorie și să îngrijești un cimitir întreg; să știi crucea fiecărui om iubit și să-l povestești, iar și iar, ca și cum viața lui ar continua.

Cred că Otilia Țeposu a știut să asculte, a luat din mâna Bunei veșnicia, a crescut sub pielea oamenilor, a stat lângă pieptul cuvintelor, le-a învățat cu ochii închiși, când încă pipăia înțelesurile lumii. A putut astfel să cuprindă-n miezul fiecărui portret literar frumusețea unei lecții care-și așteaptă tăcută cititorii. Personajele feminine suferă îndelung, tari ca piatra, moi precum roua, ducându-și neputințele și iubirile până-n moarte (cum este iubita care va face până la sfârșitul vieții prăjitura care-i amintea de bărbatul iubit ori cea care sapă pe sub garduri, încercând să își îndeplinească datoria, de a salva iubitul captiv, pe care l-a pierdut atât de crud), iar bărbații (oricât de mult i-ar înălța viața) se prăbușesc când sunt rupți de buzele iubite (cel care o așteaptă mereu pe draga Piri ori cel care moare lângă mormântul iubitei lui). De la primul personaj care se va lupta cât va trăi (ca un Prometeu care salvează un singur om) cu focul care i-a luat pruncii și nevasta, până la profesorul care pierde întreaga muzică a lumii și rămâne prizonier în propria carne, apoi este purtat într-un căruț, până la Andriș care-și vede fratele plecând spre moarte în trenul înțesat de soldați, până la tatăl Evei care își mănâncă moartea din pâinea găurită de glonț (și toate celelalte care-i urmează) narațiunea Otiliei Țeposu este înțesată de marile destine ale acestora. Cu o putere narativă covârșitoare, capabilă să strângă-n câteva pagini înțelesuri pe care alții le-ar desfășura îndelung, proza scurtă curge îmbietor, șuvoi de apă rece, curată, în care poți vedea limpede fiecare tâlc.

Este greu să alegi vreun ,,personaj”, copila care crește sălbatică printre aluni, tânăra care-și vede visele sfărâmate, iubiții care-și pierd mințile când celălalt se desprinde de ei, de parcă le-ar lua umbra, Fata Pădurii care se adapă din tinerețea flăcăilor și lasă mereu pădurea însângerată (de parcă, parafrazez, și-ar șterge mâinile pline de sânge de frunze), bătrâna care străbate pădurea tot mai departe de lume și căreia-i fuge sufletul în botele înflorite când picioarele nu mai pot păși, fata bătrână, ținută în pivniță, scăpând pe uliță, mereu gătită de nuntă, vrăjitoriile, veștile de pe front, zgomotele, furia, dragostea fierbinte… toate „trădează” un narator matur, pe deplin stăpân pe ceea ce trebuie transmis, cu o atenție delicată pentru broderia ornamentelor. În scrisul Otiliei Țeposu frumusețea zburdă: chiar și moartea, și durerea, și înfricoșarea, toate au ceva frumos, inefabil, magic, toate te atrag. Nimic nu-i nepotrivit, secătuit, futil în arta scrierii sale, nimic nu lipsește, chipurile personajelor coboară din icoanele timpului și ale morții, se spovedesc sub o peniță atentă la unduirile imaginilor, darnică până-n măduvă, atentă pentru miezul fiecăruia.

N-am citit multă proză scurtă, ca să pot face comparații savante, dar pot mărturisi că, din ceea ce știu eu despre literatură, „Fata pădurii”, cu trupul ei mărunt (are doar 121 de pagini), reușește nu doar să acapareze și emoționeze, ci să se transforme (mai ales prin dimensiunea mitică a Fetei pădurii) într-o dovadă de exemplu literar (atingând cu ușurință simplitatea grăitoare pe care mulți scriitori o visează, dar la care nu ajung niciodată). Epurată de toate găselnițele narative (care strică, de obicei, marile teme), șerpuiește cu grație, rămâne vie, palpită. Este o proză care palpită, atât prin intermediul subiectelor, cât și al stilului, fapt care merită toată atenția celor care țintesc exprimarea esențialului cu mijloace cât mai puține. Ai impresia, prin Fata pădurii, că ai citit în final mai multe cărți! Planurile pot fi descâlcite, compuse, recompuse, așa cum și fetei bolnave i se spusese că, dacă vrea să mai trăiască și să scape de boală, trebuie să descâlcească ghemul de lână…

Înduioșătoare, captivantă, scrisă ireproșabil, fascinantă, puternică, duioasă, pasională, demnă, luminoasă, pilduitoare, frumoasă, „Fata pădurii” merită cititori nenumărați, de toate vârstele, chiar și cele mai fragede, căci din rânduri străbate vocea Bunei care sădește lumea, iar și iar, în urechile copilei dormind. Nu avem în literatura modernă română (din câte știu eu) prea multe exemple de povești (pentru cei mari, foarte mici și mai mititei), cu aceste mize majore, încifrate cu măiestrie în simplitatea dogoritoare. Am mai citit, este drept, scrieri ale unor voci care-și asumau rolul de povestitor, dar ceva se pierdea mereu… ceva rămânea neclădit, se destrăma. „Fata pădurii” rămâne fidelă glasului din adâncurile sufletului omenesc și scoate în afară aburul fierbinte al suferinței și al bucuriei.

P.S. Rândurile de mai sus au fost ale omului aproape mare care încerc să fiu. Adevărul este că am citit și am plâns, am plâns și am citit… m-am bucurat că am descoperit-o, m-a înduioșat, de parcă aș fi auzit iar Glasurile Mamei, Bunicii. Căci și naratoarea este Mama „personajelor” ei. Cum ține pe umăr aceste povești doldora de frumusețe și suferință, nu știu. Umărul meu se sparge numai când mă gândesc la cât de greu trebuie să fie… și atât de frumos, că nici lacrimile nu pot descrie!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s