Descoperirea lui Kafka, la 19 ani, a avut asupra mea înrâurirea unui imens urcuș, ca atunci când ai picioarele zdrențe, inima întunecată de renunțare și fruntea șezând cuminte peste un obraz supt de plâns. Apropiat de Cartea neliniștirii (Pessoa) și Pe culmile disperării (Cioran), Jurnalul se citește încet, în doze mici, cu multă răbdare și prețuire. Simți pe umăr un fel de sudoare rece, un fel de însingurare; Kafka, precum majoritatea creatorilor imenși, a suferit, căutându-și un culcuș în viață, izbindu-se tremurător de tot ceea ce-n existență se măsoară-n nepotriviri felurite. Deși de multe ori caracterizat ca fiind depresiv, „castrat”, Kafka a avut puterea incomensurabilă de a sonda absurdul, durerea și moartea, fără nicio grijă pentru ceea ce s-ar putea înțelege despre sine.
Citește articolul complet aici: Frumusețea zâmbetului crăpat…
Salcâm Plâns 