Blog

Eminescu și bacul

Din păcate, în școală Eminescu este asociat cu un sentiment de silă și răsare la finalul clasei a XII – a, în ,,nenorocitul bac”, marele examen care decide soarta ,,intelectuală” a multor tineri cu probleme de analfabetism funcțional. Eminescu este legat și de critica literară insipidă care se mai poate face în societatea actuală. Tânărului contemporan îi este lesne de înțeles că o Cătălina nu se poate iubi cu un Luceafăr, iubirea nu-i prin păduri de cristal și cu ființe mistice, ci se întâmplă răzleț și carnal pe site-uri de socializare/dating (puneți câteva eufemisme aici). Angoasa, durerea, visul, reveria, sacrul, zborul sunt atât de îndepărtate de îndeletnicirile tânărului cuprinse de un profan stricat, încât Eminescu îi pare desuet și inutil. Nu prea îl putem învinui. El învață de timpuriu că-n dragoste și-n vise sunt niște ape călduțe care nu-ți aduc niciun beneficiu, iar poezia eminesciană seamănă cu o haină veche plină de molii. Toate acele metafore, epitete, personificări, sunt niște relicve puțind, căci ,,cnf, ncsf” este un limbaj destul care poate exprima atâtea. Tinerii le pot da de furcă lingviștilor cu puterea lor de a trece atât de repede de la literal la metaforic.

Eminescu

Actualiatea nu are nevoie de 90 și ceva de strofe pentru a-și exprima nadirul și zenitul, căci e destul un ,,frumoas-o” pentru a înțelege ceva despre celălalt, un suc, un pai, o muzică nouă, un cui și niște pantaloni rupți în dos pe care să-i plimbi nestingherit prin lume, în vreme ce, la capitolul lecturi, ai două-trei cărți, ori nici pe ele. La polul opus, sunt tocilarii. Cei care, fără ajutorul unor profesori cu adevărat dedicați, învață mecanic comentarii și debitează porcării orgolioase, aruncate cu ștaif de critici care au vrut pesemne să impresione pe câte cineva.

Trebuie să recunoaștem că studiul aplecat și critic asupra unei opere este o chestiune de învățământ superior și dacă liceanul învață, de exemplu, că Eminescu preia nu știu care din ideile lui Schopenhauer, nu câștigă mai nimic. La 16, 17, 18 ani, într-o societate damnată futilului, te poate interesa orice, mai puțin ce l-a apucat pe ăla să scrie despre a învăța să mori. Nu cumva era depresiv? Săracul.

O bucată de vreme, îi învinuiam pe tineri, dar mai târziu i-am înțeles. Sunt victimele tuturor neputințelor și ororilor unui sistem condus adesea de oameni la rândul lor analfabeți care au aruncat pe umerii lor standarde, fără să le ofere ceva concret în schimb. Din dorința de a păstra niște aparențe, școala s-a îndepărtat atât de teribil de planul realităților sociale, încât mulți tineri se raportează la ea cu silă. Nimic nu este mai rău pentru un tânăr ca atunci când trebuie să se așeze în bancă simțind silă.

Și totuși… Eminescu nu poate fi egalat, iar timpurile pe care le trăim nu ne oferă poeți mari. Ori nu i-am găsit eu cu adevărat. Sunt câteva încercări călduțe, cu picioarele frumoase ori desfăcute, dar în rest poezia a devenit troacă cu lături, în care corifeii se întrec în greșeli gramaticale, lozinci, interese anodine. Fiorul asuprit al versului, căutarea fără sfârșit, cucerirea visului sunt așa de rare, încât, nu de puține ori, îmi înfig unghiile în carne, încercând să înțeleg de ce nu apare un om… de un calibru incontestabil. Un intelectual adevărat, atins de geniu, care să cucerească inimi, să le apropie, să educe publicul, să înalțe, să ucidă. Apoi, să fie un mesia înviind conștiințe.

Se scriu diverse diplome de excelență, paradoxal, purtând numele marelui Eminescu. Dacă am analiza poeziile premiate, am vedea că s-a produs o schimbare majoră. Uneori, nici nu poate fi vorba de limbaj figurat. Seamănă cu niște inferențe logice sau discuții cotidiene, într-un castron cu borș al libertății absolute.

Trebuie să precizez că nu sunt critic literar, iar tot ce spun acum este o părere subiectivă, de cititor simplu care nu-și asumă deloc responsabilitatea pentru posibile ofense pe care X sau Y le-ar simți. Știu că oamenii care scriu mediocru sunt mult mai perseverenți decât cei care au ceva cu adevărat de spus. Într-un final, avem munți de marketing și o boare de literatură adevărată.

Literatura este aruncată deasupra unor țâțe pozate pe malul mării. Nu calitatea primează, ci tocmai vedetismul spurcat facebookcist. Și din această cauză, ca și din altele, Eminescu rămâne mereu un străin renegat, depășit, greu de citit. Pentru că nu mai avem destulă minte și inimă pentru figurat și vis. Pentru că suntem săraci (mai adăugați câteva eufemisme).

Scriitura lui Eminescu este aidoma unui cadavru lăsat în soare. Toată lumea știe de existența lui, puțini se apropie de liniștea serii lui, pe malul mării, din preaplin, disperare, iubire și căutare. Sărmanul Eminescu este un chin pentru tineri. Am văzut acest fapt la copilul meu care acuza mereu că scriitorii ăștia nu au avut ce face. De aia au scris. Copilului meu i-a fost greu să accepte că sora lui (tocmai ea, fir-ar să fie), scrie. Asta pentru că oamenii care scriu ori doar încearcă (precum eu) sunt văzuți ca niște pierde-vară și toate celelalte anotimpuri. Iar oamenii care citesc sunt văzuți ca niște ciudați.

Aș vrea să pot spune că valorile au îmbrăcat alte haine, dar unele sunt doar niște hoituri. Și vina ni se datorează tuturor, celor adulți, pentru că nu sădim în inimile tinerilor adevărurile frumoase, cele nepieritoare, care îi pot ajuta mai târziu. Vina este a tuturor celor care încurajează și înfăptuiesc mediocritatea, crezând că totul trebuie să fie călduț și simplu.

Vina este poate și a școlii pentru că seamănă uneori cu un monstru cu mai multe capete. Vin matematica, fizica, chimia etc., și apoi apare româna, cu figura lui Eminescu tronând. Ce dracu mai vrea și ăsta, se întreabă probabil tinerii și-și spun că sunt numai niște porcării.

Din păcate, un poet precum Eminescu nu se va mai naște vreodată în România. Cineva atât de naiv și îndepărtat de evidențe, născând alte lumi nu va mai fi, pentru că nu mai există aluat din care să se plămădească. Succesul, viața fericită și cariera se descriu, în mare parte, pecuniar și nu e loc de metafore pentru viețile noastre…. (puneți dumneavoastră un eufemism, ca să nu spun ,,inutile” și să jignesc pe cineva).

Și totuși, vreau să mai sper că, într-o zi ca oricare alta, Eminescu va fi tratat așa cum se cuvine. ,,Csf, ncsf”.

P.S. Acesta este un text subiectiv, căci Eminescu a fost prima mea iubire. Merit o piatră-n piept, dar nu o să-mi treacă.

 

Advertisements
Featured post

Noi protestăm, ei trăiesc, ceilalți se scobesc în buric

La ora 18 fără 10 minute am ajuns în piață. Eu fac parte din categoria oamenilor care, acum aproape un an și jumătate, nu voia să audă nimic despre politică și credeam că voi trăi toată viața scriind cărți, fără să îmi pese cine se perindă pe holurile Casei Poporului. Fac parte și din categoria tinerilor neimplicați în viața socială, astfel încât, din perspectiva unora, merit câteva înjurături. Oricum, în ultima perioadă, toată lumea înjură pe câte cineva. Câțiva scuipați aruncați și pe umerii mei nu rezolvă deloc situația.

drapel_tricolor_steagul_romaniei_emzlnus8wy_02483300_19532200-1024x577

Revenind. Prim plan. 18 fără 10. 24 iunie, 2018. În centru erau vreo 50 de oameni. Încercuiți de tot atâția jandarmi. Trei mașini ale Poliției erau parcate de-a curmezișul. Mi s-au părut fără rost, acolo în centru, lăsate ca niște zdrențe care, după ce-și iau fustă mini, și-o ridică să ne arate și chiloții tanga, roz, cu floricele. Câteva dube păzeau în depărtare. Jandarmii se plimbau, înainte și înapoi. De parcă era ceva de păzit ori de apărat de partea cealaltă. De parcă ar fi trebuit să fim două tabere. Ei și noi. De parcă nu ne-am născut și nu vom crăpa tot pe același pământ. Un ins dădea afectat din mâini. Dirija circulația. Pietonii treceau, ba pe verde, ba pe roșu. Cei din mașini se uitau chiorâș la oamenii puțini din piață. Uite-i bă, și pe boii ăștia, cum fluieră a pagubă. La Girafă, Șora încă nu venise. Voiam să îl văd. Și-mi venea să pozez fiece petic de cer. Înjurați-mă și pentru asta. Sunt împotriva violenței, deși nu aș avea contraargumente pentru cineva care ar vrea să-i scoate mațele vestitului domn D. și să i le bage pe gât. Drapelul imens din față îmi părea că strălucește sub Soare.

Când în piață sosea câte un om, îmi venea să mă duc să-l strâng în brațe, să-l pup și să-i mulțumesc. Cred că aveam puțină febră, dar stăteam pe trepte și-mi era bine. Mai târziu, când m-am ridicat în picioare, m-am clătinat puțin, mi-a venit să vomit și-mi era frig, dar acolo, pe trepte, uitându-mă la copiii aceia care se tăvăleau în iarbă, îmi era bine.

Printre picii pe care părinții îi aduseseră la protest, era o fetiță vorbăreață și frumușică foc. Avea o rochiță gălbuie, cu flori roșii și cânta, țopăia încontinuu, neobosită. La un moment dat, doi bărbați, așezați pe trotuar, au început să sară și să strige: ,,PSD, ciuma roșie. PSD, ciuma roșie. PSD, ciuma roșie”. Toți s-au uitat la ei și au ridicat din umeri. Fetița i-a ascultat, s-a uitat la părinții ei și a spus: ,,Tati, tati e ciuma roșie”. Fir-ar să fie, m-am gândit în vreme ce am izbucnit în râs, deși nu era nici momentul și nici locul.

Bărbatul meu fierbea. El se aștepta la nu știu ce seară memorabilă, cu sute de mii de oameni, scandări, pancarte, mari decizii, mari răsturnări de situație. Nu este el nici extremist, nici bătuș, dar pe domnul D. l-ar pocni în moalele mocușoarei lui cu mustăcioară, să-i sară propriul muștar între ochi. Și cum perspectivele se arătau triste, îl țineam de braț, încercând să-i ridic moralul. Lasă, că vor veni oamenii, vor face și vor drege.

După aproape o oră, în care febra mea s-a înrăutățit și simțeam gust de vomă-n gură, pâlcuri subțiri de oameni au început să împânzească asfaltul tăcut. Unii cărau copii în cărucioare. M-am holbat la toți copiii ăia mici și m-a durut pieptul, gândindu-mă că, în fond, în orice stat drept, paralel, perpendicular, hexagon, pătrat, toate deciziile trebuie luate pentru binele celor care vin după noi. Dacă avem sub cur o păturică mai călduță, un salariu mai măricel și o pensie cu doi lei în plus, bravo nouă, dar copiilor ce dracu le rămâne? Unde este sistemul educațional? De sănătate? Unde este adevărul și cultura, democrația din țărișoara noastră? Ce naiba le lăsăm copiilor noștri? Eu nu-i am încă, dacă mă gândesc la ai voștri deocamdată.

Nimeni nu are vise idilice cu politicieni care să aibă doctorat pe bune, să fie geniali și altele asemenea, dar, totuși, analfabeți și oameni judecați? Nimeni nu visează cu ochii închiși, stând sub veceul public al politicii românești, că ne va cârmui prea curând cineva onorabil, bun, drept, cinstit, pregătit să iubească, să salveze, dar nu vi se pare că se trage de prea multe ori apa peste capetele și inimile noastre?

 Ce aduce ziua de mâine? Și-n locul acestora, din stânga și din drepta, de sus și de jos, pe care-i înjurăm fiecare, în funcție de tranșeele de-a lungul cărora ne fumăm trabucul indiferenței, pe cine punem? Avem oameni care să înlocuiască smârcurile puțind? În accepția mea umilă, de cetățean care a greșit mult și a făcut puține lucruri drepte, permiteți-mi să vă spun că a noastră clasă politică este o mulțume vidă. Ne bate vântul în izmenele pline de rahat.

Este absurd și este o prostie pătrată să fii cârmuitor și să lingi dosuri, să minți și să manipulezi; să nu te intereseze nici sărăcia, nici boala, nici moartea nevinovaților, ci să vrei să scapi de răspunderi. Să cari oamenii în autocare, pe unii peste 12 ore, ca să-i pui să scandeze pentru tine. Să știi că-i minți și că-i folosești și să rânjești în fața microfonului, aruncând lături spoite.

Este rușinos ca o femeie, dincolo de faptul că este analfabetă, să nu aibă nicio tresărire, nicio trăire umană de simpatie și durere pentru oameni. Nu știu de unde ai aterizat duduie, dar tu nu vezi nicio clipă că ești un simplu pion? Nu-ți dă nimeni fardul jos și nici bigudiurile din cap ca să-ți arate și troaca celorlalți porci? Ăia care muncesc, care nu au furat vreun leu ori vreo găină în toată viețișoara lor, care plătesc taxe și impozite, care vorbesc corect în limba română?

De când naiba lucrurile pot merge fără să vezi și dincolo de propria ogradă plină de bălegar?

Ce puneți în locul domnului D. și a doamnei D.? Asta vreau să știu. Dacă voi avea un copil, nu vreau să-l port cu mine la proteste și vreau să trăiesc în țara-n care se mai poate vorbi despre adevăr. Vreau să trăiesc acolo unde furtul intelectual (și de altă natură) este pedepsit aspru, în care analfabeții sunt ajutați, iar cei trecuți de 40 de ani nu ajung cârmuitori, ci sunt integrați în programe speciale de alfabetizare. Vreau să trăiesc în locul în care există o clasă politică demnă, sănătoasă, nu arată aidoma unui sac cu mere stricate. Și, ah, vreau să trăiesc în țara în care să-mi pot scrie manuscrisul, nu să o ascult pe doamna D. vorbind la TV, cum scuipă patru-trei greșeli pe minut.

Vreau să trăiesc în țara în care, la 18 fără 10, aproape de întâlnire, piața e plină. A doua zi cei necinstiți pleacă, eu pot să-mi fac o ciorbă și să o mănânc liniștită, pentru că mă așteaptă o sumedenie de lucruri de făcut, pentru ca a doua zi să-mi mai pot face o ciorbă. Și poate să beau niște votcă în cinstea celor care plătesc pentru fărădeligile lor.

Greșind vei fi mai puțin ,,prost”

Este atât de ușor să le spui celorlalți că unul dintre drumurile spre reușită este doldora de eșecuri și lipsuri. În realitate însă, nu este deloc ușor. Când te roade stomacul de foame și fruntea îți arde de neacceptare, orice greșeală te înfurie și te strivește.

Încercând să înțeleg ce ar putea fi succesul în literatură, contrar felului meu de a fi, când reușeam să creez fără să mă gândesc vreodată la public sau coperte, am început să citesc ,,chestii” despre stil și să mă uit în ograda altora. În categoria bestseller intră uneori și tot felul de scriituri care pot fi rescrise pe scurt cam așa: M-am trezit din pat, am făcut sex și am stat două ore pe budă, căci sunt constipat. Ori se întâmplă ceva cu puterea mea de înțelegere, de trăire a fiorilor literari, ori cărțile respective ar putea fi rescrise într-o singură propoziție.

Ideea de simplitate mă urmărește din facultate. ,,Simplifică. Simplifică. Simplifică”. Acesta a fost crezul meu vreo câțiva ani de zile, când mi-am închipuit că sunt atee. Apoi, mi-am spus că dacă  negi o existență, nu înseamnă că o poți și anula din tinda posibilităților. Și nu am mai fost atee.

Când am mai crescut puțin și am fost (pentru scurtă vreme) ceea ce se cheamă copywriter, mi s-a cerut să scriu un titlu obraznic. Era ceva cu sex, vin și o ,,personalitate” autohtonă, contemporană și tâmpită (dar nu puteam spune asta, desigur). M-am așezat în fața biroului și am meditat îndelung. Mi-am spus că obrăznicia poate fi și inteligentă și mă gândeam că vaporii de vin, ridicându-se alene spre tavan, reîntorcându-se într-un piept răsucit spre nepăsare, pot crea un soi de orgasm fără sfârșit, încât să-ți vină să lingi pietrele. Mi s-a părut o idee obraznică, genială și potrivită, dar așa cum deja intuiți, aveam o părere prea bună despre porcăriile care-mi treceau prin cap. Mă rog, la 22 de ani, orice tâmpenie îți poate părea genială, mai ales dacă o spui/scrii tu.

N-am reușit să scriu nimic obraznic, creativ și util despre vin, pui tăiați la abator și înghesuiți în caserole și despre pietre din care se fac cruci. Nu eram descurcăreață nici atunci când trebuia să interacționez cu clienții diverselor branduri pe Facebook. Mi s-a spus chiar să nu-mi mai imaginez că paginile alea sunt ca să filosofez eu, ci că trebuie să întrețin o relație între brand și consumator. Fir-ar să fie, mi-am spus eu, m-am așezat în fața calculatorului și am înjurat în gând. Înjurătura mea de atunci era ,,spuma mării”. Când am mai crescut, mi-am permis să devin și vulgară în intimitate.

Cum treaba cu copywriterul nu mi-a ieșit (nici n-am încercat prea mult), am plonjat în literatură. Aveam la vremea aceea vreo trei manuscrise începute. Unul era despre un tip care voia să se sinucidă (tema mea favorită), al doilea era despre o tipă insipidă care credea că în loc de fluturi în stomac are melci în păr (ce porcărie, nu?), iar al treilea, Teatru în stomac (care a fost și publicat) reitera ideile primelor, într-o formă plină de metafore. Alegerea de a înghesui ideile în metafore poate să-ți creeze greață (știu), dar cum întotdeauna mi-am dorit să ajung poet și nu am reușit, m-am răzbunat. Sunt un fel de cobotin încercând să arăt că proza poate avea mai multă poezie decât poezia însăși.

Citesc pe Facebook postările unei dudui. Scrie o propoziție, apoi înjură. Scrie a doua propoziție și înjură de două ori. Și tot așa. La final, îi pupă pe oameni și îi îndrumă să comande cele câteva cărți scrise (habar nu am când naiba a avut timp să le scrie). Are un succes mirobolant, epustuflant, fantastic etc. Oamenii sunt în delir. O pupă și o iubesc ,,maxim”. Cred că mulți i-ar plăti epilatul la salon, dacă nu cumva s-a epilat deja definitiv.

Ca un om instruit în numele cultului studiului de piață, citesc textele acestei dudui cu mare atenție. Le rescriu în minte, le analizez și citesc și comentariile oamenilor. Trebuie să mă credeți (deși nu îi pot face publicitate gratuită) că transmite…  nimic. Discursul se restrânge la niscaiva sex, întâmplări retardate la beție și, mă rog, câteva cugetări care mă depășesc. Voi urma Filosofia și voi reuși să dibuiesc și sensurile adânci ale scriiturii dânsei. Vă promit.

Cum vă spuneam adineauri, aș fi vrut să fiu poet. Astfel încât, orice poet contemporan este pentru mine un subiect de studiu. Dintre toate condeiele care-și aruncă creațiile pe Facebook, două dudui sunt favoritele mele. Ambele scriu cu greșeli. Vers alb, așa cum v-ați imaginat deja. Despre animale mistice, grădina cu flori, iubire sprâncenată cu cerul, cu niște corbi, în peșteri, pe câmpuri și-n rapiță. Uneori plâng de emoție. Există atât înalt al mediocrității în poeziile celor două doamne, încât cred că știu ce este succesul. Bineînțeles, citesc și comentariile. Aș putea scrie o cronică a analfabetismului funcțional, dar trăiesc atât de intens poezia lor, încât mă prăbușesc în propria prostie și tac.

Voi studia îndelung ce este succesul. Subiecții pe care-i am la îndemână reprezintă zorii noii societăți. Când toată lumea îi va aplauda, eu voi sta micuță-n ultimul rând și voi corecta greșelile pe care le vor perora. Dar voi fi fericită, trebuie să mă credeți. Voi vărsa și niște lacrimi, deși nu voi afla rețeta succesului. Voi știe mai multe despre el decât ceilalți. Poate fi și aceasta o reușită de trecut în CV. Sănătate.

 

Pescarul nimicului (fragment roman)

Capitolul 1

În vreme ce apa mi se izbește de pulpe, perdelele ferestrei sunt sfâșiate de vânt. Unele zile îmi par potrivite pentru a muri. Numai că, din păcate ori din fericire (nu mă pot hotărî), nu poți muri atunci când poftești, ci ,,trebuie” doar atunci când vrei să mai trăiești. Poate că eu nu am vrut niciodată să trăiesc.

1

Zvalva mă strigă.

Este o femeie înaltă, cu sâni parcă osoși și mă privește întruna ca și cum ar vrea să-mi crape țeasta, să scotocească prin gândurile mele. Nu înțelege niciodată de ce un om nu vrea să fie fericit. Mă privește pe sub dosul palmei, îmi măsoară fruntea cu gura, o întoarce și-mi spune să-i citesc una dintre poeziile mele. Simt că răgușesc când gura ei se cască puțin, așteptând să-i citesc. Nu pot spune că este o femeie educată. Nici nu știu dacă în mintea ei se prăbușește vreo cărămidă când îi citesc, ori îi vorbesc, dar are o pată în ochiul stâng, ca și cum niște lână i s-ar strecura în măruntaie, întreaga ființă i s-ar opri și ea ar deveni o altă ureche de-a mea, cea de-a treia ureche, ascultându-mă.

Acum, când intru în casă, mă privește potrivit, ca un foc mocnind, abia atingând oala de pe plita electrică. Casa noastră stă înclinată pe un deal din colțul mării. Vântul bate din toate părțile. Drumul către primul sat este îngust și, de multe ori, nisipul îl astupă. Singura legătură cu ceilalți atârnă de acest drum pe care-l visez mereu astupat cu pietre. N-aș putea trăi fără să-mi public cele câteva editoriale lunare, dar aș putea scrie mai multă poezie. Nu mă întrebați dacă se poate trăi din această muncă făcută pentru orice lume, numai pentru asta nu, căci nu știu să vă răspund. Știu doar că, între nenorocirile măcinătoare ale firii și dorința de eliberare, se află un hău prea căscat, mințindu-te că dacă reziști la suprafața lucrurilor, ca un trup care nu se scufundă, ci plutește, totul se va așeza.

Avem două dormitoare mari, biroul meu, camera de zi, podul plin de nimicuri, cele două bucătării și baia retrasă. Eu îmi spăl trupul în mare, în timp ce Zvalva se îmbăiază îmbrăcată. Se îmbracă într-o rochie albă, curată, parfumată și se afundă în cada plină cu apă. Machiajul curs îi mânjește fața, iar trupul răscolit de fiorul plăcut al apei cu spumă, pare să râdă.

Adeseori nu mă pot abține să nu o fac a mea într-un astfel de moment. Alteori, fac liniște și o privesc din prag, stând pe vârfuri. Mereu mă aștept să fie o fetiță râzgâiată și nu femeia aliniată, trecută de 40 de ani. Aștept să mă gonească, să-mi spună că mă prostesc, dar nu. Ea își spală  tăcând trupul prin rochie. Își leagănă capul în stânga și-n dreapta, întrebându-mă dacă mă gândesc la o femeie. Da, mă gândesc, la mai multe, îi răspund eu franc, iar ea se încruntă. Spune-mi, se întoarce ea cu tot trupul ud spre mine și-mi vorbește, chiar ai nevoie să te îndrăgostești de toate femeile acestea pentru a scrie?

Nu, nu am nevoie de ele ca să scriu, îi răspund dintr-o răsuflare. Am nevoie de ele ca să pot simți dorința, căci, altfel, nu aș vrea să mă apropii de nicio muiere, nici măcar de tine. Vrei să iubești bărbații, conchide ea, deși se folosește aparent de interogație, ca să mă sfredelească. Oh, haide, știu că unii dintre voi, artiștii, le considerați pe femei niște mâțe inutile, care ar face mult mai bine omenirii să stea cât mai departe de cei ca voi. Ce să spun. Voi aleșii, unșii cu mir, care nu aveți nevoi precum ceilalți.

În vreme ce-mi spune aceste lucruri, pe care mi le reamintește mereu oricum, nu mă privește. Când nu mă privește, simt că nu mă mai iubește. Dacă nu m-ar mai iubi, aș urî-o, căci m-aș simți mai puțin decât atunci când ea m-a ales. Apoi, pentru a mă apăra, cred că m-aș minți că sunt ceva mult prea înalt pentru ea. Nu o iubesc. Nu am iubit vreodată pe cineva până la capăt. Mereu am fost prins între reverie și real, dar bănuiesc că aceasta este una dintre problemele universale ale celor precum mine.

Nu am mai vorbit de câteva luni cu niciun om. Nici măcar nu am scris vreo scrisoare, lăsându-o pe Zvalva să se ocupe de tot. Într-o descriere care unora li s-ar părea corectă, m-am ascuns după fusta ei și am lăsat-o să se descurce cu restul. Eu sunt, cum ar spune orice scriitor prost, care nu reușește de fapt să scrie sau să publice, în căutarea inspirației. Despre inspirație s-au scris multe lozinci cu care sunt de acord. Cum nu mi se potrivește rolul de apărător al vreunei idei, căci m-am dedat iremediabil îndoielii, mărturisesc doar că nimic din ce mai scriu nu mă mulțumește. Simt adeseori ori visez ce ar trebui scris, dar amintindu-mi tot ceea ce s-a spus deja ori am vociferat chiar și eu, îmi dau seama că este inutil și renunț.

Firește, fiecare scriitură este o manieră proprie de interpretare, dincolo de vreo limită, dar cred că ochii mei mergând cu litere nu mai folosesc nimănui. Aceasta ar putea fi marea mea suferință sau spinul din talpă, înconjurat de puroi, pe care l-aș putea smulge cu dinții și să trăiesc ce va urma, fără nicio pretenție. Oricum nu am tot timpul din lume. L-am avut vreodată, oare?

Pelicula verde

În copilăria-mi crudă, care încă nu-și aruncase urmele pântecelui care o croise, când încă nu învățasem să citesc, unul dintre momentele duioase, poate singurele, era reprezentat de clipele când Tata mă ținea în brațe și vedeam împreună filme românești. Televizorul robust, alb-negru, odihnindu-se pe masa imensă era precum un cordon ombilical care lega mintea mea verde de o lume străină. La 20 de ani, după câțiva ani de rătăcire abruptă, am redescoperit cinematografia și mi-a fost ibovnică devotată în mersul hulpav de-a lungul existenței.

Mică fiind, nu-i spuneam Tatei să aprindă televizorul, ci ,,Tata, aprinde filmul”. După ce Tata m-a strunit și m-a ajutat să deosebesc literele și să citesc, învățându-mă semnificațiile cuvintelor, eu am continuat să spun greșit ,,Aprinde filmul”. Amintirea aceasta cu Tata și altele imaginate mi-au rămas în inima mugind de dor de el. Tata mi-a fost luat înainte de a-l iubi așa cum se cuvine, iar iertarea a venit prea târziu. Oamenii nu trebuie să plece în moarte pentru a-i pierde. Dar cu toate pierderile pe care viața ni le aduce și pe care le regretăm ori ajungem să le iubim, eu am învățat să iubesc așteptând ceea ce nu sosește niciodată…

Pe Tata l-am înțeles foarte târziu. Când mi-a mai crescut inima. Și când Salcâmii din fața casei au fost tăiați. Fără să știe, m-a învățat una dintre cele mai dure lecții ale firii, durerea pierderii a ceea ce crezi că este etern. Mai nimic din ce e croit de inima și mintea omului nu durează la nesfârșit.

La 20 de ani, l-am văzut altfel pe Tata. Toată renegarea și dorința de a uita s-au prăbușit la 20 de ani. Și am început să-l imit. Dacă Tata fumase cândva, încrâncenat, făceam asta și eu în fiece seară, în fața geamului de la bucătărie, care dădea spre un deal. Fumam un pachet de țigări pe noapte și, uneori, adeseori, dădeam pe gât un absint dureros de puternic, care-mi ardea stomacul gol. Dacă Tata avusese părul lung, eu care până atunci îl tundeam aproape de zero, refuzam să-l mai tai. Îl făceam bucle și încercam să mi-l imaginez pe Tata stând în fața Mamei cu părul lui dens, îndrugându-i cuvinte drăgăstoase. Și dacă Tata fusese mereu un om singur, izolarea a devenit modul meu de a trăi. În câteva luni, m-am îndepărtat de toată lumea. Rămăsese totul gol în jur. Erau doar foile goale și cele câteva amintiri pe care le îngropasem atât de bine, încât, aproape niciodată, nu știam dacă totul se întâmplase cândva aievea, ori era rodul imaginației mele bolnăvicioase.

Tata privea adeseori filme istorice. Incursiunea mea în lumea cinematografiei, a început cu Trier, Spielberg, Hitchcock și Tarkovski. Am înfulecat uneori și două-trei filme pe noapte, în perioada mea de demență a insomniei de care sufeream. De la Trier am învățat multe lucruri despre răbdare, de la Spielberg despre imaginea tablou (și invers). Hitchcock m-a fascinat pentru curajul lui, eleganța și căutarea peliculei perfecte. Tarkovski m-a sfârtecat și schimbat pentru totdeauna. Ei au fost primii filosofi (cei ai imaginii) de care m-am ciocnit și care (sunt sigură) mi-au îmbunătățit scrisul. Am fost mai apoi un chirurg cu scrisul meu, un demon nesătul în căutarea unui subiect și a unei forme perfecte.

Așa cum mi se întâmplă de obicei, din mintea mea haos, zbughesc la suprafață doar frânturi și senzații din tot ceea ce m-a atins. Dar tot ce am putut iubi eu pe tărâmul cinematografiei a mirosit, întotdeauna, a absint. Dincolo de iubirea mea pentru parfumul de Salcâm, am adorat chiar și pelinul pe care îl smulgeam când eram mică. Îl smulgeam cu mâinile goale și îmi frecam fața de el. Apoi, pelinul l-am găsit în sticla de absint și într-o perioadă era destul să mă uit la sticla neîncepută pentru a intra într-o soi de stare trebuincioasă scrisului.

Nu știu dacă mă pot decide asupra unui anume film, dar, totuși, cred că preferatul rămâne ,,Stalker”. Toată măcinarea ființei e în pelicula aceasta. Dorința de evadare. Zeul care coboară în iarbă și râde când gâzele roiesc deasupra măruntaielor sale. Uitarea care învăluie hoitul încă frumos. Suflarea de vrajă care curge pe genunchii obosiți de visare. Renunțarea. Renunțarea… de a mai salva lumea.

Filmul trebuie să fie o creație. O bucată de viață sau moarte. Îmi sunt indiferente toate chestiile călduțe, puternic promovate ori premiate, lipsite de chintesență ori trăire abruptă. Așa cum îmi sunt indiferente și capetele care se raportează la unele filme bune cu o indiferență/ignoranță fără margini.

Cum, în ciuda aparenței și a liniștii mele publice, totul trebuie să fie până la paroxism, astfel și filmul trebuie să spargă pojghița aparenței. Și să miroase a absint. Să mă amețească mai zdravăn decât multe înghițituri.

P.S. Deocamdată, am o variantă mai ieftină a unui parfum ce valorifică esențele pelinului. Dar, într-o zi, voi încerca Absinth Nasomatto. Îmi trebuie doar puțin pe gâtul subțire, șiroind pe pieptul crud, și pe încheieturi. La final, dincolo de toate rândurile scrise, apreciate mai mult ori mai puțin, viața mea va fi o peliculă verde, încețoșată și încâlcită, din care se va înțelege mereu câte ceva. Adevărul îmi va rămâne mie. Și voi muri cu el sub un Salcâm înflorit. Se va auzi Mertens în vreme ce carnea-mi va arde și vor cânta cocori. Îmi place să închid ochii și să-mi văd viața un șir întreg de cadre, ca niște mărgele răsunând pe o piatră uscată. Totul va fi verde. Atât de verde. Ca și cum aș fi nefiind.

Textul este scris în cadrul Clubului Condeielor Parfumate, înființat de Mirela Pete.

Salcâmul – semnătura mea de parfum și etern

Pe mine, de-a lungul cadranului, m-au însoțit parfumuri venind din pământul spintecat în brazdă, lutul stătut în ploaie, iarba smulsă de gura vitelor, gustul și mirosul cuptorului încins, batistele bunicii, cămășile date cu apă de colonie. Îmi amintesc că pipăiam și miroseam fructe și flori, adulmecam busuiocul uscat agățat la icoane și, poate bizar, îmi plăcea mirosul de naftalină izbucnind din zestrea femeilor de pe ulița copilăriei. Adeseori pândeam părul proaspăt spălat  al mamei. Mirosea a iarbă. Îmi scufundam nările în bujori înfloriți, narcise, păpădii, în frunze de nuc (iodul mă amețea frumos) și culegeam chiar și pelin uneori. Mai târziu, în prima parte a tinereții, am băut absint și mi-am resimțit mâinile pipăind pelinul. Peste toate, parfumul care m-a însoțit mereu a fost cel al florilor de Salcâm.
Salcâmul a devenit lumea de dincolo de tot ce m-a însoțit, zbuciumat ori doar alungat în disperare. Mi-a invadat scrisul și este una dintre iubirile mele mari. Salcâmul mistic din viața mea a jucat diverse roluri, de tată, iubit și prieten. Îl cred vinovat pentru întregul meu scris, căci, ori de câte ori scriu, îi pot simți parfumul. Îmi invadează întreaga ființă și mă leagă de pământul din propriile tălpi, învățându-mă neîncetat că nimic nu poate exista fără noblețe și frumusețe.
Ulița de-a lungul căreia am copilărit, plină de colb și vite păscând obosite, era împrejmuită de sute de Salcâmi. Când ploua, rămânea goală. Picăturile de apă se izbeau de flori, înmuiau mireasma și o lăsau ușor să coboare pe pământ. Pământul era ca o inimă supurând care înghițea parfumul. Poate de aceea, în partea aceea, iarba creștea ca o nebună. Sau poate era doar imaginația mea de copilă. De la o bucată de vreme, n-am mai știut, nici m-am mai încercat să-mi dau seama, cât din viața mea este real și cât iluzie cu brațe lungi. M-am lăsat purtată de Salcâm. Chiar și inima mea de tânără femeie a trăit cei mai dulci fiori tot cu acest parfum impregnat în minte. Întotdeauna mă îndrăgosteam de bărbați care-mi păreau că seamănă cu un Salcâm. Trebuia neapărat să pară pierduți, îmbrăcați ca odinioară, în costume, cămăși albe și pălării, pășind agale, filosofând, recitind poezii, valsând, iubind. În ochii mei, bărbatul a trebuit să aibă mereu o inimă tare și dreaptă precum coaja Salcâmului, să se înalțe prin trăinicia binelui, să încălzească și să sporească frumusețea din lume prin înflorire.
În încercările mele de a crea personaje feminine literare, tot Salcâmul m-a inspirat. Am prețuit mereu femeia elegantă, pe chipul căreia lucește lacrima de fericire, de pe buzele căreia șuieră frumusețea, cu mers ales, cu un cuget duios și inimă zvâcnind, cu mijloc care să nu refuze viața și clipe trăite alienat, ca și cum mereu ar fi luna Mai și eternul ar fi zdrobit de degetele fine ale picioarelor.
Salcâmul a devenit și simbolul purității, frumuseții fără pată, drumului nobil, dedicării, iubirii și dreptății. Orice parfum care aduce aminte de Salcâm și pământ, de lemn ori ploaie mi se așază mai întâi pe inimă și apoi pe trup. Senzualitatea cu care el pătrunde încheietura sau curge pe gât, îmi par lucruri care depășesc dincolo de infinit erotismul pierdut din societatea actuală. Când totul este deșănțat, dezgolit și lipsit de sens, mie, drept om care se uită mereu la lume și o scrie, mi-e greu să găsesc femei care să-mi răsucească mintea și să mă facă să vreau să le transform în personaje. Și totuși ele există… Cred că parfumul se închină mereu femeii care-l poartă conștientă de frumusețea (nu perfecțiunea) ei. Parfumul bun este emblema eleganței și va rămâne mereu.
Pentru a scrie despre Salcâm și rostul lui în viața mea, mi-ar trebui mai multe vieți. Am încercat să înghesui în Teatru în stomac o scenă metaforă în care Salcâmul este însuși Deus. Dar astăzi, printre poveștile noastre, mai important este faptul că sărbătorim șapte ani de povești parfumate. Astfel, cred că doamna Mirela Pete a creat prin intermediul acestui club un loc în care literatura a izbucnit, a dospit și a înflorit, parfumând mai apoi piepturi. Lăsând modestia deoparte, trebuie să mărturisesc că am citit printre textele membrilor bucăți care concurează și câștigă în fața lozincilor care se vând astăzi răsunător. Este un mare fapt și doar un om nobil, pasionat de tot ce este frumos, de artă și înaltul ei, putea alimenta un proiect atât de măreț, cu propria inimă, punând reazăm propriul timp al vieții, în lupta amarnică, dusă în fiece colț, de a arăta sublimul. Felicitări, frumoasă doamnă Mirela Pete. Felicitări tuturor membrilor, cei care au fost aici din prima clipă, au venit mai apoi ori celor noi care ne vor pune pe raftul inimii sticle pline de parfum inconfundabil.
La mulți ani parfumați, dragi condeieri. Să nu renunțați niciodată să izbândiți prin literă și iubire de frumos.

Ce faci când nu dormi?

Aș vrea să alerg în afara sinelui, de-a lungul unei apei și să fiu aidoma unui burete care absoarbe totul și râde. Și să dansez. Să dansez pe vârfuri, până amețesc, departe de toată adunătura de lucruri seci, inutile cu care mi-am burdușit viața, de parcă am semnat un fel de înțelegere socială. Eu trebuie să dau aproape tot timpul vieții mele, toate resursele emoționale, cognitive și mi se asigură succesul. Ca să ce? Să ajung acasă și să beau absint, apoi să adorm?

Iar toate lucrurile acelea care contează cu adevărat să rămână în urmă. Să rămân în urmă și eu. Când nu dorm, adesea nu pot, simt că mă joc de-a nemuritoarea și trăiesc. Aici, în pustiul acesta trosnind de durere și iubire, cu mâinile tremurând de așteptare.

N-aș putea să dau sfaturi nimănui, dar aș spune oricui, care are un strop de iubire, de orice fel, mai ales nemărturisită și dureroasă, să o păstreze cu orice preț.  Și să danseze cu ea, chiar dacă mai calcă uneori în cioburi. Când nu dormi, se spune adesea adevărul. Și nu-l spui tu, ci inima ta.

Sfințirea păcătosului

Dacă eram mai înalt, cât să îl prind pe Dumnezeu de picior, cu siguranță, astăzi, când tot mirul de pe Pământ s-a  terminat, aș fi mușcat cu strășnicie din Paradis, să-mi umplu gura cu el și să-mi ajungă.  Nu aș mai fi vorbit niciodată, să nu scap Paradisul din gură, dar ochii mei, aproape veninoși, strigând, ți-ar fi spus tot ceea ce nu am apucat să îți șoptesc, mânat de o boală a deșărtăciunilor și dorințelor nesătule. Voiam să trăiesc și mi se părea că nu reușesc decât să viețuiesc ca un animal hămesit și gol. Nu aveam carne pe oase și nu mai erai aici să-ți spun să-mi porți tu coastele. Încă te mai am și nu îți dau drumul. Rup din mine și te fac pe tine, te încolăcesc în brațele mele, te adâncesc în piept și te port ca pe o nebunie, de care nu-mi mai este frică. Te las să-mi izbucnești în ochi și toate lucrurile să fie acoperite de o pâclă scabroasă. Te las în răsărit, în apus, în tot și-n nimic, ca un înțeles pe care doar eu îl simt. Lumea mi-ar spune că este o erezie. Eu aș râde. Ce proști. Cum nu ne înțeleg ei pe noi doi. Cum nu mă înțelegi nici tu și mă împingi în gol și întuneric, dar te iert. Te iert de milioane de ori, dacă îmi lași visul să-ți mai vorbesc, aproape de carne, până plesnește lângă gura mea și-ți simt gustul. Te iert până mă sfârșesc eu însumi, doar să știu că ești acolo undeva, că te trezești dimineața și eu, mai slab decât aerul plin de respirațiile tale de peste noapte, îți îngenunchiez lângă pat, mă apropii de fruntea ta, iar tu gemi ușor cuprinsă de cine știe ce vise. M-a mințit (să fi fost tu?) cine mi-a spus că te voi greși, că nu voi ști unde să-ți pun crengi, copite, branhii, păr, solzi, pene, sâni, coapse, uger, minte smintită. M-a mințit poate Dumnezeu când mi-a dat de înțeles că eu nu voi fi în stare să te iubesc. În tot acest glod care-mi curge pe gât la vale, simt un gust străin, mereu altul, care-mi învăluie stomacul și mă face să tremur. Cine m-ar crede că, acum, când aproape mor, eu tremur de iubire? Poate ar trebui să mă îngrijesc, să-mi tai părul care-mi intră-n ochi, să-mi rad obrajii, să-mi schimb cămașa, să-mi mângâi pieptul, să mă așez pe un scaun și să aștept să mor. Tu ce crezi că ar trebui să fac? Să alerg? Să strig? Să regret? Să mă (mai) mint? Și dacă moartea ești chiar tu? Te-aș aștepta să vii, în mijlocul patului, cocoțat ca un copil, cu râs absurd și nesătul. Sunt sigur că ai râde și tu. Ai râde?

Aici e frig. Și întuneric. Într-un fel, a început să-mi fie și mie frică, atunci când îți este ție. Mi-e spaimă, o spaimă grea și nenorocită, numai când mă gândesc că și tu vei muri într-o zi și vocea ta nu va mai răsuna, să se propage de-a lungul pământului și să intre-n mine. Și dacă vom sta îngemănați în pământ? Ai vrea? Spune-mi, ai vrea? Și dacă nu ești? Ești.

Străzile sunt goale. Număr până la 10. Înapoi. Înainte. Înapoi. Ascult. Tăcere. Adie vântul. Îmi tremură mâinile. Le strâng în buzunare. Îmi place gândul că și tu te gândești că-ți bagi mâinile în căușul pumnilor mei și le îngrămădim mai apoi în buzunarele pantalonilor negri. Piciorul meu ar fi cuprins de frică și foc. Nu ar exista nimic mai sfânt pe Pământ decât carnea mea atinsă de tine. Dacă ai vrea să vii. Știi cât de largi sunt străzile aici? Ar putea trece mai mulți morți deodată. Nu ar plânge nimeni, dimpotrivă, aș șuiera eu a veselie. Când Soarele scapătă, simt o durere amarnică-n inimă. Deși vreau să se termine timpul, să scap de tine și să nu te mai simt, mai vreau să stea în loc, să te găsesc oriunde. Dacă iubirea este cel mai mare înțeles? Și dacă, dincolo de tot ceea ce putem înțelege noi doi, nu vom mai putea muri de acum? Cum să nu mai putem muri noi doi? Și ce facem? Să nu-mi mai spui nimic, căci nu te mai pot crede. Uite, încep să te urăsc. Spune-mi orice, chiar și necrezându-te, numai spune-mi.

Simt apă peste tot în jurul meu. Pe scaun, pe podea, în pat, în Cer, în hârtii. Peste tot. Parcă sunt o vâslă. Nu, capătul luntrei. Talpă. Genunchi. Ochi. Vâslesc. Alunec. Mă întunecă noaptea. Îmi strălucesc tâmplele. Te strig. Ieși din apă. De ce ești atât de înaltă? Nu mai este nimeni aici. Suntem numai noi doi. Poate a venit sfârșitul lumii și noi am scăpat. Ți-aș mușca umerii, dar ne desparte un copac secerat, plin de apă, care zace ca un mort urât și nu mai plutește. Cred că Dumnezeul apelor nu l-a primit în Rai, iar cum Iadul e plin, a rămas cu noi. Râzi și spui că nu este nimic, că ție îți place lemnul acesta ca un sicriu dintre noi. Taci. Ne privim. Îndelung. Părul ți s-a lipit de spate. Ochii îți ard. Îți văd puțin sânii albi. Și mi-e frică. Muzica din mine despică frunzele copacilor. Nu înțelegi. Sau te prefaci că nu înțelegi. Vezi, năvodul trebuia să fie plin cu râsul tău și al meu într-un colț, de unde marea aceasta care se întinde dușmănoasă? Dacă pluteam la nesfârșit ținându-ne de mână, îl puteam întrece pe Dumnezeu. Eu aș fi știut să fac un Iad de ploaie, iar tălpile tale goale i-ar fi mângâiat pieptul. Dacă ai călca pe mine cu tălpile goale?

Simt că mă înalți. Ies din mine. Oasele-mi cad cu zgomot. Carnea înflorește. Mă îndrept asurzitor spre pământul tău. Voi înghiți tot ce ai călcat vreodată. Te voi înghiți și pe tine. Să-mi spui, te rog, într-o zi, că m-ai simțit lângă tine, că am fost viu și bun, că ai vrut să vii, că te-ai trezit pentru mine, că ai vrut să trăiești și să mă izbăvești, că nu mai era nimeni în jurul tău. Doar o baltă. Cu îngeri. Și molii. Multe molii care se războiau cu oamenii.

Timpul se rupe-n fâșii. Câteva secunde zac pe cearșaful pe care trebuie să-l schimb. Îmi amintește de coapse strânse și mâinile mele năvălind. Dacă rănile există cu adevărat, eu sunt o rană a ta. Toate rufele acelea nespălate și aruncate sunt ca niște oameni. Oameni rupți din mine care merg prin casă când e atât de multă liniște. Îi aud. Îi simt. Îmi vorbesc. Nu îi înțeleg. Unde ești?

Știi ce fac oamenii când iubesc? Drojdia din stomac le crește niște mâini inutile. Le ies prin burtă și ei le ignoră. Când se usucă, de abia atunci, zbiară și vor ca totul să fie ca înainte. Dacă aș mai fi un om și nu o rană, mi-aș ține stomacul sub Soare, să dospească îndelung și brațele tale să iasă prin mine, să le leg și să le fac ancora spatelui meu aruncat în mare. Să mă oprești mereu și să trag de tine să vii după mine. În adânc. Tot mai adânc. Până când marea e un șes.

Plouă de o veșnicie. Aproape că nu mai vreau. Dacă mureai în acea noapte și eu nu aș fi știut niciodată că mă vrei pe mine? Dacă muream astăzi și nu te mai așteptam, ți-aș fi lipsit? Știi că te aștept? Îmi mugește pieptul a disperare. Te-aș rupe în bucăți și te-aș băga în sertarele noptierei. Dacă ești o afurisită de fantasmă? Dacă nu ai piept, spate, picioare? Poate ești un ceas. Un deget. Un ochi. O clipă. Eu. Dacă ești eu?

Te-aș iubi amarnic. Când se crapă de ziuă și lucrurile plesnesc dezmierdate de lumina puțină. Să-mi trec mâna prin părul tău, să plâng și să-ți sărut spatele. Să fim cadențați de aceeași respirație și singurul tău gând să fiu, măcar din vreme-n vreme, eu. Să calci dezmierdând pardoseala și să vii înapoi lângă mine. Să fim leneși și absurzi, să nu ne mai dezlipim. Dacă vine iarna? Să vină dintr-o dată și să ne fie frig? Ai vrea? M-ai vrea? Cum se numește restul unui sărut pe care îl furi? Blestem? Știi tu. Restul acela care-ți rămâne pe buze și nu îți mai trece niciodată. Tu nu vrei o viață împărțită, dar eu aș împărți orice cu tine. Ești o smintită, știai?

 M-aș juca cu tine într-un pârâu. Să fim goi și să ne zbatem în mâl precum peștii pe moarte. Să te lovesc uneori cu coatele în spate și coastele să-ți pârâie. Când te întorci să mă auzi, să îți spun că ești frumoasă. Tu nu m-ai vedea și-ai crede că e ploia. Să stai în mâl goală, ca într-un pântece, aproape de nașterea ta și să mă aștepți. Să plouă. Pârâul să-și desfacă picioarele. Să te naști plină de mâl și de mine. Să zaci aproape moartă la capătul pârâului. Să te spele ploaia de mâl. Să nu poți scăpa de mine. Să fii bolnavă și slabă și nimeni să nu te crească. Să crești tu singură, strâmb și anapoda, împotriva lumii, la capătul pârâului. Să mănânci ploaie. Să bei ploaie. Să fii un monstru. Și când pășești lumea să nu știe dacă ești tu sau eu. Să uit și eu că am fost vreodată și să mă dau ție. Dacă nu ar fi posibile aceste lucruri, măcar să facem dragoste în pârâu. Să te naști a mea. Cât de frumoasă ar fi carnea ta albă în pârâu. Dacă ești Dumnezeu, caută alt lut. Când mori, să mi se rupă coastele.

La noapte mergem undeva împreună! Vei vedea! Ți-am spus vreodată că miroși a tâlc?

Spuzit

Când sunt singură (adesea sunt), interpretez personajele din Teatru în stomac. Spin pare cea mai la îndemână, fiind un personaj feminin, dar îmi dă cel mai mult de furcă. În ultimul an, am tot încercat să capăt privirea ei, așa cum am clădit-o acolo, în rânduri. Nu știu de ce cred că am reușit într-un final. Aparițiile ei grăbite din Teatru în stomac au o explicație dureroasă. Niciodată nu am vrut să fiu o Ea. Nici nu știu de ce. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că nu există un răspuns. Poate așa a fost să fie. Să nu pot fi tocmai eu, ci tot ceea ce întâlnesc. Citeam într-o noapte unele dintre mărturiile lui Dali, despre negăsirea lui, despre moartea fratelui său și dorința de a-și câștiga nemurirea și, într-un fel, nu m-am mai simțit atât de vinovată de ne-asumarea mea. Pentru că nu am știut cum iubesc oamenii, cu tot cu carne, m-am îndrăgostit de bărbați și femei, deopotrivă. Când am văzut ce presupune dragostea dintre oameni, am crezut că sunt mizerabilă. Nu eram. Niciodată nu pătasem cu iubirea de carne ceea ce simțeam. Apoi, au avut grijă alți oameni să mă învinuiască. Am rămas să-mi adăpostesc tâmpla pe amintirile oamenilor pe care i-am iubit și îi mai iubesc, deși ei m-au uitat și mă vor uita și următoarea dată când mă vor întâlni. Dacă ne vom mai întâlni. Iureșul care a stat aici, dovadă unei ape întinse, a început să tacă și să-și arunce litere os peste ochi, peste buze, peste nări, peste degete. Ori de câte ori am vrut să mor și n-am putut în real, am murit în Teatru în stomac. Și mi-a fost bine. Mi-a fost bine ca unei fiare sătule. Au trecut trei luni de la lansare. Nici nu îmi amintesc cum am ajuns acolo, la Bookfest. Nici nu știu care parte din mine a fost prezentă. Ceva a rămas nespus, neatins. Iar eu nu am mai avut cui spune adevărul, deși oameni feluriți mă întrebau ,,de ce?” Cum de ce? Poate fără motiv. Poate pentru că am iubit și nu am fost iubită înapoi și nu am putut spune asta lamentabil. Nici nu am mai vrut să merg înainte. Nici înapoi. Poate pentru că aveam nevoie de o spovedanie. Și de niște pietre primite în inimă. Ca să (mă) uit. Și când vine dimineața, să mă trezesc și oamenii să-mi spună adevărul. Să se așeze în fața mea și să-mi strige adevărul, așa cum am făcut-o eu, deși, la final, i-am pierdut. Nu m-am mai trezit de atunci, dar îmi place să mai interpretez personajele din Teatru în stomac. Îmi place să fiu Bătrânul și să fi ajuns la capăt. Capătul care lasă ca ultima primăvară să vină. Primăvara care durează pentru totdeauna. Primăvara în care nimeni nu vine să te vadă, dar mergi tu să-i privești pe furis și să râzi când îi găsești fericiți. Au trecut trei luni de la debut. Nu știu care parte din mine a mers acolo, la prezentare. Nu cred că eu. Nu eu cea care sunt. Cea care se va pierde mereu. Probabil a mers copilul ce sunt, să mulțumească pentru ochii care mi-au traversat rândul, deși, când copertele se închid, nu mai rămâne nimeni. Nici măcar eu.

P.S. Teatru în stomac poate fi comandată accesând:

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑