Blog

Prima mea carte: Teatru în stomac

Am cartea lângă mine, citesc numele autorului, Simona Poclid, și nu-mi vine să cred. Însă, nu este vorba despre autor, ci despre povestea Tânărului și a Bătrânului. Eu, care credeam că știu mereu ce să spun, nu pot să scriu acum un mesaj cu tentă publicitară, așa cum am învățat la școală, să conving oamenii să cumpere cartea. Aștept aici cuminte să ajungă-n inimi și să mângâie.

Până atunci vă las un fragment:

Untitled

(Scena 4, A fi îndrăgostit)

Cartea poate fi comandată online, de pe site-ul editurii: www.edituradatagroup.ro/produs/teatru-in-stomac

P.S. O primă recenzie a cărții, scrisă de către Cristian Niculcea, scriitor la rându-i, poate fi citită aici!

 

De la deznădejde la iubire

          Când l-am descoperit pe Martie, copilul avortat și aruncat pe un bloc, am crezut că lumea este un loc oribil. M-am gândit că dacă o Mamă a putut să-și smulgă copilul din pântece și să-l lase să putrezească sub Soare, la etajul 10, lumea este pentru totdeauna pierdută. Scriindu-mi licența, în care am cercetat stângaci discursul din jurul problematicii avortului, văzând cât și ce face Planned Parenthood, mi-am spus timp de vreo trei ani că nu am dreptul să mor până nu voi face ceva, oricât de mic, pentru copiii care mor necruțător, acolo, în pântecele care ar trebui să-i nască, smulși de sub inima care ar putea să-i iubească. Timp de alți doi ani, am citit despre violuri, pedofilie, trafic de persoane, de organe și alte atrocități mari și mici. Mi-am încleștat pumnii mici și neputincioși de fiecare dată. Toate lucrurile acestea, deși ne par aruncate-n eterul lumii mari și îndepărate, sunt atât de aproape de noi. Avem copii flămânzi, abuzați, lăsați pe drumuri, care nu se bucură de căldura iubirii și sunt hăituiți mai rău decât câinii. Oamenii flămânzi sunt și ei tot aproape de noi. Nu toți cei care ,,întind mâna” mint. Femeile bătute, violate, jignite, terfelite sunt și ele poate și mai aproape de noi, la distanță de două uși. Bărbații care se spetesc și sunt striviți de nedreptate, care-și riscă viețile, ori cei care le mânjesc cu rău, trec pe lângă noi, zi de zi. Noi înșine, cu binele și răul din noi, ne rotim sub Cer și ne gândim prea rar că fiece clipă care ni se scurge din piept este o șansă mai puțin să iubim, să (ne) iertăm și să o luăm de la capăt.

        Firește, pentru unii oameni moderni, eu par un profet ratat care trebuia să trăiască în Evul mediu și nu în secolul XXI, în care, pentru o tânără de 24 de ani, există cluburi, terase, rochii scurte și pantofi cu toc amețitor. Însă, secolul XXI este și cel în care oamenii de lângă noi ucid fără milă. Nu trebuie să-i zbori creierii unui om ca să-l distrugi. Nu trebuie să-l lași fără casă, ori fără familie, ca să-l aduci în pragul disperării. Este suficient să-i răpești speranța în iubire, așa cum mi s-a întâmplat mie și să-l arunci într-un hău dureros, în care știi că, în fiecare clipă în care tu respiri, în lume, mor atâtea, încât te simți vinovat că ești. Eu m-am simțit timp de ani de zile vinovată că sunt, gândindu-mă la milioanele de copii care mor înainte de a se naște, la zecile de bătrâni  bătuți, fără casă, ori medicamente, la oamenii abuzați în fel și chip. Am crezut halucinant că lumea este un loc rău…

Colac peste pupăză, în drumul meu întâlneam oameni care, când eu îi îmbrățișam, ei mă plesneau peste față. Tot sângele îmi șiroia pe chip și îl înghițeam, ca să-mi ajungă în inimă, crezând că îl voi pierde pe tot mergând printre cimitirele comune. În ultimii trei ani, mi-am schimbat de atâtea ori hainele inimii, cu nesaț, fugind de oameni, în scris, din neputință și copilărie, crezând că dacă trag obloanele, nu se va auzi țipătul din afară. Durerea este răspândită în lume poate ca un tribut al fericirii, dar rămâne nedreaptă cu sufletele frumoase, curate, albe, vibrând, care nu rănesc și, paradoxal, sunt bătute pe șira inimii cu sfori groase, înmuiate în apă și sare. Acest lucru ar trebui să ne atingă pe fiecare dintre noi, căci, dacă nu putem empatiza, ne putem gândi că mâine, ori poimâine, în locul spatelui vecinului, va fi al nostru.

Cred cu tărie că cei care se războiesc, dezbat, planifică și doresc să arate că au dreptate, au un singur scop, să câștige, nu să tămăduiască. S-ar putea să mă înșel în totalitate, dar poate că lumea s-a salvat atunci când un tânăr de aceeași vârstă cu mine l-a ajutat pe un om bolnav, căzut pe trotuar, cu bube la picioare care au spart și miroseau greoi. S-a apropiat firesc de el, în vreme ce niște emancipați parfumați întorceau nasul scârbiți. L-a luat strașnic de braț, s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. I-am zâmbit și eu, căci ne-am înțeles. Omul care căzuse își înfășurase călcâiele pline de puroi în niște pungi de plastic. Nu știu dacă ați simțit vreodată mirosul de puroi stătut sau l-ați avut în corp, dar doare, vă spun din proprie experiență. Omul despre care vă vorbesc, pășea plângând. Se apucase de brațul tânărului și-l smucea, parcă vrând să se asigure că nu visează. Dintr-o dată, în toată durerea aceea, a început să râdă. A început și tânărul să râdă. Am râs și eu. Râdeam toți trei precum bezmeticii și miroseam a puroi. Puroiul nădejdii și al iubirii. Ce bine ne-a mai fost atunci. Aveam o pâine în mâini. Am înțepenit acolo, în mijlocul trotuarului, multă vreme după ce bărbatul s-a îndepărtat. Mirosul de puroi se simțea absurd în aer. Niște fete tinere își acoperiseră nasurile și priveau scârbite. Aș fi vrut să le spun că ele miros a nepăsare, dar nu am îndrăznit, spunându-mi că poate interpretez din nou greșit.

Pe drumul spre casă, am întâlnit un pisic slab cu care am vorbit puțin. I-am povestit lui despre bătrânul care mirosea a puroi și despre cel care vindea flori în fața magazinului. I-am povestit și despre Irina care doarme pe cartoane și despre femeia care-și face țigări singură, din tutun învelit în ziar și-și dă buzele cu un ruj roz, probabil găsit printre gunoaiele de unde și mănâncă. Pisicul a mârâit puțin, s-a uitat la mine, apoi a zbughit-o după blocuri. Cine m-ar fi văzut atunci, ar fi crezut probabil că sunt nebună. Paradoxal, ori nu, nu m-ar fi deranjat deloc. Nu m-a deranjat nici ieri, când de bucurie că a înflorit Salcâmul, plângând lângă trunchiul lui, am auzit doi adolescenți spunând ,,Uite, băi, o blondă care plânge lângă un copac”, apoi și-au aprins țigările șiret și m-au fluierat la plecare. Am vrut să mă întorc să le spun că fluieră precum mojicii și că ar putea să învețe să cânte cu o frunză de Salcâm între buze, așa cum mi-a arătat mie Tata când eram mică, dar îmi era foame. Am uitat să mânânc, pentru că ținând florile de Salcâm în brațe unii oameni îmi zâmbeau și le răspundeam copilăros, parcă vrând să le spun: A înflorit Salcâmul? Ați văzut?

Astăzi, nu știu de ce, cred că oamenii se deschid când văd puțin bine, își lasă inimile fără ziduri în jur, pot striga, plânge, ori râde de fericire și te pot lua în brațe. Spunându-ți un cuvânt, șuierându-ți o tăcere sau trecând pe lângă tine. Căci, trebuie să admitem, în vreme ce pășim pe trotuar cu toții, cu ochii în telefoane, cu mințile pierdute și cu inimile mugind de tot felul de dureri, noi ne știm, ne recunoaștem, ne înlănțuim ca și cum am fi cioburi dintr-un suflet imens. Poate al iubirii. Înfășurat cu multă durere. Și cu speranță.

Speranța că, într-o zi, când  ne vom strânge în brațe o clipă, așa cum suntem, ne vom naște din nou și vom râde. Vom râde atât de tare, încât bubele se vor usca, vor cădea și vor dansa pe lângă noi. Și puroiul nostru, pe care nu-l simte nimeni, se va usca. În sfârșit!

Sedus de o maree de sărut

-Mi-a intrat ceva în inimă.

-Ce?

-Un surâs nebunesc mirosind a catarg. Sunt sedus ca un orb de tot ce se vede planând peste lume, așa cum durerea s-a născut întâia oară în osul acesta pe care-l țin sub inimă. Când se va rupe, să se rezeme de el și liniștea să-mi spargă coșul pieptului plin de ploaie, rană și speranță.

-Unde mergem de acum?

-Unde să mai mergem cu această inimă bolnavă?

-Acolo unde se duc toate inimile bolnave.

-Adică?

-Are un ogor Deus în care seamănă inimi înamorate. O mare fără țărm, curată precum roua, stingheră și tihnită, cu capul sprijinit pe un umăr.

-Umărul acela alb mirosind a mir de care te-ai îndrăgostit?

-Nu știu. Așa-mi place să visez când mă doare. Dacă voi fi singur?

-Vei săruta marea și-ți vei aduce mereu aminte.

(Dialoguri pecuniare)

Text scris pentru Clublul Condeielor parfumate, înființat de Mirela Pete.

Talpă și nadir

Dansul înrâurește-n noi dumnezeirea care-și deschide brațele prin tălpi și rănește podelele pe care ne aranjăm viețile, în bucăți de imagini lipite cu scuipat și cu vise, purtate ca un mort, dintr-un colț în altul, căruia îi aranjăm vata din nări și îi pudrăm obrajii.

În puținele clipe în care atingem veșnicia, cu brațele ridicate și cu călcâiele încordate, pline de spinii unei mântuiri care ne-a venit prea târziu, avem neobrăzarea să credem că viața ne va vesti asupra suferinței și ne vom adăposti; inima va avea provizii și dezmierdarea fără nume curgându-ne din sân ne va ridica pe vreun piedestal. N-am fost frumoasă și nici gingașă, dar tălpile m-au purtat prin frumusețe. Frumusețea brutală pe care nu o spulberă anii, nici ochii celor care ne dezbrac, ne frâng ca pe pâine și ne îndoaie inima ca o umbrelă plină de ploaie. Deși n-am avut nimic din săgețile senzualității, ceva din pieptul meu a plesnit și mi-a ajuns în genunchi, coborându-mi pe pulpe, urcând, alunecând frenetic.

Cât îți trebuie pentru a fi fericită? O clipă? Două? Trei? Un dans. În ploaie. Pe o scenă ponosită, cu un bec strâmb deasupra capului. Lipită de un umăr tare, simțind în nări un parfum aspru și o mână grea pe spatele subțire.  Când îți vine să închizi ochii, să-i strângi și nimic din jurul tău nu mai palpită. Ești tu. Și muzica. O vrajă neostoită, ca un regret sau poate răzvrătire împotriva sacrului; o alunecare-n glod pe care-ți vine să-l muști.

La 17 ani și ceva, mi-a venit amarnic, într-o zi ploioasă, să mușc scoarța unui copac. M-am simțit în ziua aceea o fiară, crezând că sângele acela părăsindu-mi trupul este ceva ce mi se ia pe nedrept. Cum trebuie să mergi prin fericire? Dar prin suferință? Renegând? Luptând? Sperând? Dacă am dansa? Aiurea. Alunecând. Râzând. Vibrând. Ridicându-ne. Ca într-o rugă fără patos, șoptită și clară, îndreptată-n vid, să simtă și nimicul iubirea. La 20 de ani și ceva, când mă credeam găsită, pentru totdeauna apărată de siguranța unui sine care ar fi trecut prin orice pentru visele ponosite, s-a întâmplat să mă izbesc de R. Era înalt și spunea adesea că pe șira spinării ne curge moartea, numai că noi nu o vedem. Ne-am rotit absurd în lumina viermuind parcă prin colțuri, apoi, dezbrăcându-ne în tihnă, ne-am mușcat unul altuia spinările.

Poate R. avea aripi în loc de coaste sau poate erau crengi. Poate că le umpluse cu venin, căci, chiar și azi, după atâția ani, le simt în gustul gurii și tălpile-mi mai dansează urmărindu-i ochii albaștri, încruntați când ideile îi curgeau printre degetele groase. Vrei să murim, mi-a spus el, când muzica s-a sfârșit, iar eu am acceptat cu neobrăzarea celei care ar fi făcut orice să-l țină aproape de pieptul ei răzvrătit. Nu am murit. Nici nu am trăit. Ne-am întâlnit peste câțiva ani, când el căra un copil în brațe, iar eu mă gândeam să mut fotoliul mai aproape de ferestră. Din ochii albaștri rămăsese doar expresia imperceptibilă a împotrivirii. Brațele îi căzuseră-n genunchi, iar pieptul mârâia ca un câine ațâțat. Cine suntem de ieri până azi?

Simt în sânul meu o durere amară. Mă leagă dorul acesta șerpuitor de toți bărbații care mi-au făcut tălpile să râdă. Cândva, era primăvară. Îmi cumpărasem o rochie subțire, prin care sfârcurile-mi izbucneau și coapsele se unduiau; pășind aveam ceva din trăinicia unui personaj de basm, stând între foi la pândă, să-i vină rândul și să spună ceva nemuritor. Când foile se vor fi prăpădit și lumea ar fi uitat înțelepciunea din vorbe, să mi se vadă tibia într-un colț găsit pe un raft și un copil să o întoarcă pe toate părțile. Mintea să-mi amețească și să mă răsucesc în uitare iertând că n-am știut să mă întrupez vreodată din iubire. În vara aceea însă, ca un făcut, când viața se apropie de mijloc și-ți pare că se va sfârși, am dansat în balconul meu, cu capul căzut, cu sânii dezveliți, strânși și întăriți de frig, simțindu-mă din nou o fiară, doar că, de data aceasta, aveam 40 de ani. Nu mai ceream nimic, nu mă mai războiam cu nimeni, cu atât mai puțin cu mine însămi, m-am aplecat doar peste balustradă, am râs, pletele mi-au acoperit fața, sânii s-au lipit de balustrada de fier, iar tălpile îmi trepidau pe cimentul rece.

Nu-i așa că suntem o clipă? Cum miroase dansul? Poate precum obrazul unui Înger care se plimbă prin lume ca pe un cadran al ceasului. Din fericire, obrazul acesta ni se lipește uneori de picioare. Dacă n-ar fi acest sărut, cum aș mai putea eu îndura holul acesta al spitalului?

Martie, anii 70. Se crapă de ziuă. Cred că va ploua. Am murmurat toată noaptea o bucată din Antonín Dvořák. Sânul tăiat acum câțiva ani nu a mai durut. Cineva oftează. Se aud niște pași. Cum îi spunem vieții să înțepenească într-un loc? Dar tălpii? Dar iubirii? Dacă m-ar mai auzi cineva, în afara mea, căci, de câțiva ani, vocea mi-e înecată, poate pierdută-n stomac, aș mai șopti vântului, rezemată de pervaz. Sunt aidoma unei cârme rupte. Nu mai merg nicăieri. Dansez. Mă rotesc amarnic. Voi muri, în curând. Știu. Simt. Cu toate acestea, tălpile mele se foiesc în somn, în acordurile lor. Poate că ele nu mi-au îmbătrânit deloc. Nici nu au fost atinse de boală. Sau poate că am avut inima în tălpi și nu în piept. Inima aceasta nu mi se va opri vreodată.

Adio!

***

Text scris în cadrul Clubului Condeielor Parfumate, înființat de Mirela Pete, cu tematica acestei săptămâni: Parfumul dansului!

Rada(fragment)

cf2b38ac5035fb773cf6e5760b0458ff (1)

Malul mării. 1998. Vântul îmi rănește părul, îl izbește de spate, îl împinge-n umăr și-mi acoperă uneori chipul. Au început să-mi crească sânii. Când mă uit la pieptul meu de acum, mi-e greu să cred că atunci sânii mei însemnau doar sfârcuri ca niște umflături, care izbucneau de sub orice bluză și eu nu găseam niciun sutien minuscul ca să ascund rușinea. Deși luam cea mai mică mărime, era doar un maldăr de material peste sfârcurile ușor înroșite. Cu o zi înainte, fusesem la un pas de înec. Stăteam pe mal, priveam algele și eram furioasă. Atât de furioasă, încât îmi venea să le îndes în gură și să le mușc, apoi să le înghit. Doi tineri și-o trăgeau într-un colț îndepărtat. Mi-am dat seama după mișcările ei și mâinile lui intrându-i în spate.  Eu îl așteptam pe băiatul de care mă îndrăgostisem iremediabil. Nu știam să înot, iar el s-a apropiat de mine și mi-a spus să-l ascult. Nu pricepeam nimic din ce îmi spunea să fac, privindu-i fascinată brațele. Avea părul negru, chiloți la fel și o piele ușor ciocolatie. Când mi s-a ridicat sutienul din cauza apei, s-a apropiat de sfârcurile mele umflate și le-a atins ușor râzând. ,,Îmi plac, vor arăta bine, bine de tot, în curând”, a spus el, iar eu nu am știut dacă să-l plesnesc sau să-l sărut. De-aș fi știut cum să sărut atunci.

Ne întâlneam mereu lângă faleză, ne lipeam de stavilopozi, cu dosul în apa puțină care ajungea până acolo și râdeam. Nu îi povesteam niciodată nimic, iar el îmi spunea lucruri pe care nu le ascultam mereu, căci, dacă i se mișca o șuviță eu o urmăream de parcă totul din el dispărea. Rămânea doar șuvița aceea legănându-i-se pe frunte, intrând în ochii mei, chinuindu-mă. De ce nu stai cu fetele acelea frumoase care știu să înoate, l-am întrebat eu, în primul acces de gelozie al vieții mele, iar el s-a oprit o clipă, s-a uitat în ochii mei și a zâmbit. Vreau să stau cu tine, căci ele nu îmi plac, mi-a răspuns. Și, din nou, pentru prima dată în viața mea, am avut senzația posesiunii. Nu știam să sărut, nici să spun dulcegării, dar, în acel moment, l-aș fi mușcat de umăr. Avea un umăr tare și boltit, osos care, uneori, când făcea efort, plesnea. Până acasă, mergea prin centrul orașului în chiloți, mă lua de mână și mă trăgea după el, spunându-mi pe unde trecem, întrebându-mă dacă am reținut strada și punctele de interes. Înghițeam în sec. Îi vedeam doar alunița imensă de pe spate și mă întrebam cum ar fi să o strâng între unghiile mele crescute puțin. Aveam un costum de baie verde aprins, cu câteva mărgele, și-mi tremurau genunchii când se întorcea dintr-o dată, se încrunta, vedea că aproape mă prăbușesc și începea să râdă.

Nu îmi amintesc acum cum s-a terminat totul, poate pentru că am plecat acasă după o săptămână, dar nicio altă iubire nu s-a comparat cu aceea scăldată-n mare, sub razele ucigătoare ale Soarelui, curgând în buclele lui negre, revărsate pe frunte. Paradoxal, nu ne-am vorbit decât uneori și foarte puțin, dar ne priveam așa, lingușitor, ca niște câini ai străzii, care împart resturile găsite, dorm pe același carton, primesc aceleași picioare și înjurături, aceleași priviri disprețuitoare și ei își întorc dosul, dând din coadă nepăsători. Nu aveam și nu știam nimic. Asta ne-a permis să fim vii.

Când ne despărțeam în fața blocului,  ne mai priveam puțin, deși făcusem asta întreaga zi, pieptul ni se înălța, respirația întretăiată ne amețea și ne făceam un semn incert cu mâna. Nu aducea niciodată a sfârșit, căci, deși nu știu ce făcea el, eu mă lipeam de un perete al liftului, închideam ochii și îl vedeam cum se îndreaptă spre casă, aproape alergând, cu chiloții lui negri, cu părul uscat și plin de nisip, abia așteptând să mănânce ceva. Cred că înfuleca mâncarea precum mine, uneori nemestecând, înghițind greu ca un pelican bolnav, apoi se băga sub pătură și aștepta a doua zi să mă revadă. Credeam atunci că el face aceleași lucruri precum eu și niciodată nu mi-a trecut prin mine că poate mă înșel. Când ești copil, crezi atât de tare în vise și-n iluzii, le confunzi cu realitatea, le împletești și nimeni și nimic nu îți mai poate strecura-n minte îndoiala. Nu este a nu te mai îndoi una dintre cele mai mari fericiri ale vieții?

Într-o zi, la un picnic, cineva mi-a întins niște vin. După două înghițituri, tâmplele au început să-mi zvâcnească. Am râs pe umărul lui și am alergat pe malul mării, încâlcindu-mă în proprii pași, ridicând ochii spre Cerul întins, șfichiuit, încât, într-un acces de seriozitate și sinceritate sângeroasă, i-am spus ,,Îmi place mult de tine”. De parcă nu știa.

 

Bucuria împlinirii

Doi copii foarte mici, cu obraji rumeniți de tăcere și cu palmele legate, mirosind a mir, locuiesc într-o casă cu ferestre imense și cu perdele rupte. Într-o zi, un bătrân, trecând pe lângă poarta pe care băiețelul scrisese ,,O iubesc mult pe Poclid, chiar dacă mă pișcă, mă enervează și strică mereu prispa când plouă, iar ea dansează”, și-a rotit privirea și a decis să intre mânat de curiozitate.

În cerdacul imens, zăceau grămadă papuci murdari, patine, schiuri, lemne și rochii. Într-un colț, într-un fotoliu din nuiele împletite, băiatul, cu o undiță în mână și cu pălăria prea mare acoperindu-i chipul, dormea. Bătrânul s-a apropiat ușor, l-a privit deznădăjduit și a început să tușească.

-Cine ești tu, a întrebat puternic băiatul, cu mânie în ochi.

-Un călător, copile. Îmi era sete. Tu cine ești?

-Cum cine sunt, Iancu, i-a răspuns acesta copilărește, oarecum mirat că nu toți oamenii îl cunosc.

-Și ce faci tu aici?

-Pescuiesc.

-Ce pescuiești? Nu este nicio apă, iar despre pești nu poate fi vorba!

-Nu îi vezi dumneata, dar ei sunt, mi-a spus mie Poclid că noi putem pescui aici în cerdacul nostru.

-Și cine este mă rog Poclid? Vreo zeitate?

-Într-un fel. Este iubita mea.

-Hm. Mi-o arăți și mie?

-Nu.

-De ce nu?

-Ei, uite așa, că nu vreau. Este o fântână pe colț. Îți poți potoli setea.

-Pari smintit.

-De iubire.

-Câți pești ai prins până acum?

-Unul singur.

-Ce ai să faci cu el?

-Îl voi duce la râu.

-De ce nu îl mănânci?

-Peștii nu se mănâncă.

-Și atunci?

-Îi salvăm. Dacă va veni sfârșitul lumii, să rămână peștii.

-Unde este Poclid?

-Ce te privește? Este în inima mea.

Dintr-o dată, din casa joasă se aud zgomote înfiorătoare de farfurii sparte. Băiatul râde șăgalnic, se gândește ,,Da, Poclid a mea s-a trezit, în sfârșit”, se ridică și intră. Bătrânul rămâne singur. Buimac se așază în fotoliu și apucă undița aruncată. Deși nu-i vine să creadă, un pește se leagănă amorțit și-l privește fix în moalele ochilor.

,,Și eu credeam că este un copil cu mințile pierdute”, își spune el, scoate peștele din strânsoare și se îndreaptă spre râu. Apa adâncă, lină, îmbietoare, îi aduce aminte de vorbele băiatului ,,Dacă va veni sfârșitul lumii, să rămână peștii”. Cum el știa că sfârșitul coace ca o bubă cu puroi; a smuls un solz, și-a tăiat urechile și le-a făcut branhii, apoi s-a aruncat în râu.

Sfârșitul a fost salvat. În urmă, băiatul râde și acum. Poclid, așa cum i-a spus Iancu, colorează. Umblă cu niște culori în mâini și murdărește lumea.

 

Literă și os

Vera, cu ochii ei largi, pătați de un surâs care nu i se vedea niciodată pe buze, cu ciorapii mereu stropiți de noroi, chiar și atunci când nu ploua, cu încheieturile mirosindu-i a rouă, rochiile trecându-i puțin de genunchi și părul încâlcit, trecând ca o zăludă de pe un trotuar pe altul, părea nebună. Mulți vecini credeau că și-a pierdut mințile. Cum altfel? Vera dansa singură pe stradă, pupa copiii, mânca câte două-trei înghețate odată și talia i-o puteai mereu cuprinde cu o singură mână, avea iubiți nenumărați pe care-i părăsea râzând și trăia într-un apartament plin cu pisici. Bărbații care nu o puteau avea își spuneau că este o fiară care nu poate simți plăcerea și iubirea, că s-a înconjurat de mâțe ca să nu simtă golul și va veni vremea când va regreta că trece prin atâtea paturi. Cei care tânjeau să-i sărute gamba gingașă, marmoreală, dar nu primeau decât râsul ei veninos, credeau neobrăzat că, peste ani, Vera își va plânge-n pumni că nu are un bărbat căruia să-i facă ciorbă cu tăieței de casă, plozi de crescut, soacră de gâdilat și alte daravaeri ale traiului comun, de care ea era străină, așa cum este copacul în deșert, mereu aproape de moarte, trăind fiece clipă cu sălbăticie. Între noi fie vorba, chiar dacă ar fi ajuns să plângă în pumnii mici și albi, Vera ar fi fost la fel de frumoasă, cu obrazul fin, atins ușor de pudră, pe care l-ar fi șters orgolioasă cu dosul palmei, ar fi înjurat de câteva ori, și-ar fi aranjat fusta și ar mers înainte. Râsul i s-ar fi auzit pe tot trotuarul și am fi știut că, în pofida durerii, ea crede că viața este o bagatelă. Și este, nu-i așa?

În anul acela, Vera avea 32 de ani și se întâlnea cu un bărbat căsătorit. Îi plăceau mâinile lui mari, ascunzișul, divorțul care nu se mai termina, deși trecuseră doi ani, libertatea ei de femeie adorată și nopțile de dragoste pătimașă. Deși nu credea în iubire și-i părea mereu că totul se rezumă la așternuturi mototolite de trupuri frământându-se, rupându-se în săruturi cu colți, când el îi mușca genunchii, se simțea puternică. Uita de tavanul spart de acasă, greutățile serviciului, rochiile vechi care trebuiau schimbate și erau mereu amânate din cauza lipsei banilor, cele câteva cute de pe coapse, pe care le-ar fi tăiat cu un cuțit, deși știa că niciun bărbat nu i le vede. Uita golul din inimă și dorul bărbatului blond pe care îl întâlnise la 17 ani. El avea 34 de ani. Fusese găsit spânzurat în șura bunicilor, la ceva vreme după ce Vera îndrăgostită îi sărutase colțul buzelor, iar el îi strecurase sub ușă o scrisoare.

Vera a plâns pierzând pentru prima și ultima dată ceva. Și-a lipit scrisoarea de sâni și l-a urât că a murit, dar, cum nu-l putea aduce înapoi, i-a sărutat cuvintele, șuierând uneori ,,Voi muri cu tine, iubite, sub același catafalc”. Nu a înțeles de ce se spânzurase bărbatul înalt și frumos, adorat de toate femeile, cu brațele tari, mirosind a tâlc, cu privirea înspumată, trecând uneori peste sânii ei abia crescuți. Anii trecuseră, dar ea își amintea vocea lui adâncă când, prinzându-o de încheieturile slabe, ca de șoim, aproape îi striga: ,,Veră, de ce ești numai o copilă?”. Copilă, se întreba ea. Nu se simțea așa și era oricum mai frumoasă decât iubitele lui. Sânii ei plesneau, sfârcurile îi puteau sparge degetele, coapsele îl puteau cuprinde, iar gura ei neîncepută i-ar fi schimbat gustul cu veșnicia. Mocnea în mintea ei adolescentină și le ura pe cele care se bucurau de brațul lui. Le-ar fi lăsat în bălți de sânge, rupându-le ochii cu gura, scuipându-i lângă trupurile inerte.

Viața nu este mereu lină cu piepturile tari; pe cele mai multe le sparge și le aruncă-n zare. Vera știa acum că bărbatul primei și singurei ei iubiri se simțea singur. Când i-a recitit textele pe care le publica săptămânal în ziar, a simțit înstrăinarea de tot ce-i lumesc; ca un vas care a adăpostit miere, argila i-a râs, apoi, într-o zi, din senin, mâlul a venit din toate părțile, a spart pereții și tot ce-i mai mâlos și mai mizer a inundat altarul iubirii.

*

Era ziua ei. Se îmbrăcase într-o rochie albastră, de mare stând culcată sub cer, cu o coapsă în afară. A băut un pahar de vin și și-a uns ca de fiecare dată încheieturile cu parfum. Bărbatul căsătorit o aștepta într-o cameră de hotel. Îi simțise tremurul și dorința în vocea sacadată, dar, după ce a pus receptorul în furcă, a simțit o înțepătură în piept. A deschis sertarul, a pipăit colțurile plicului, l-a ridicat, apoi și l-a apropiat de buze. De colțul buzelor, simțind și acum parfumul lui, căruia, deși nu-i știa numele, putea să dibuiască gustul de pădure sub ploaie, scoarță de stejar și coaja de alună.

A început să plângă încetișor ca un copil. Și-a scos pantofii, și-a desprins părul și s-a dezbrăcat. Nebunia dragostei o împingea până acolo unde, își lipea scrisoarea de sânii crescuți și împliniți, o cobora și o urca, până spre pântece, până spre gât, suspina, gemea, își strângea ochii și-n inima ei, el venea la fel de blond, la fel de tânăr, îi strângea mijlocul, îi mușca buza de jos și-o chema brav în lume. Departe, pe drumuri întortochiate pe care Vera mergea desculț, cu unghiile înfipte-n carnea lui, privindu-l ca pe un zeu.

Foaia învechită de ani mirosea a sare. Lacrimile Verei șiroind murdăriseră cerneala, iar gura ei căutându-i mâinile care atinseră celuloza, mușcase adesea. Citea ropotind, deși îi învățase rândurile și-i părea că el este ea și invers, că au murit amândoi și se răsucesc în mormânt.

,,Copilă,

De când te știu, ceva s-a rupt în pieptul meu. Poate mă vei uita. Poate te voi uita și eu, dar în diminețile când îți zăresc cozile legânându-se pe spate, simt o mânie în pumn și ură pe Dumnezeu că nu mă pot duce la tine să-ți urlu să te aperi. Frumusețea ce-o ai îți va aduce numai suferință. Și-ai să râzi și n-ai să știi că-n locul suferinței tale se nasc dureri nenumărate-n ceilalți, că piciorul tău drept, cu genunchi rotund, ca un bob de grâu prea copt, va frânge vise și liniști, peste care tu vei trece ca prin somn, simțind că nu ai vrut, dar ai rănit.

Nu am să-ți dau nimic, dar trebuie să-ți mărturisesc că-ți simt gura în colțul gurii mele, că inima-ți miroase a iubire, că m-ai toropit și că te iau cu mine.

Plec, copilă. Prea târziu, ori prea devreme, naiba să mai știe, dar în clipa aceea mă voi gândi la tine; și-am să te văd, și-am să te simt în a mea palmă, cum mi se strecori ușor în suflet și eu cândva, ca un om drept și înțelept, știu a te iubi și mântui. Să-ți ții poverile strâns, nimeni să nu le vadă. Și să râzi. Pe oriunde calci. Pe oriunde treci. Te sărut pe gât. Acolo unde ți se aude inima mai tare ca niciunde. Ai grijă de inima ta! Îngrijește-o!

Etern, răpus de parfumul tău,

Vladimir”

Zgomotul strident al telefonului îi rănea inima și așa doborâtă. A răspuns cu o voce stinsă:

-Da.

-De ce nu mai vii Vera, ai pățit ceva, a întrebat-o el duios.

-Nu, vin acum.

-De ce ai vocea aceasta?

-Nu știu. Este prea primăvară azi.

-Ești prea copil. Haide, vino, te aștept atât de mult.

-Vin.

*

S-a privit în oglindă. Și-a șters ochii și, pentru prima dată, după mulți ani, a tras pe ea niște blugi strâmți. Și-a presat încă o dată scrisoarea pe piept, simțind parfumul literelor alunecându-i pe gât, până acolo unde inima se auzea bătând ca niciunde. Mirosea a dragoste și dor. A durere. Soarele se înălța pe Cer. O pisică torcea sprijinită de marginea ferestrei deschisă. Norii erau lăptoși și se urneau leneș.

A coborât scările în grabă și a luat primul tramvai întâlnit, fără să se uite unde ajunge. Pe un scaun, un bătrân blând, mângâia fotografia unei femei. Mâinile lui slabe și trecute, treceau peste obrazul copilăros și ochii i se strângeau de spaimă. Vera l-a cuprins cu privirea, și-a rezemat capul obosit de spătarul scaunului și și-a îndreptat ochii spre cer.

Ce primăvară, se gândea ea, în timp ce, în camera de hotel, bărbatul în sfârșit liber, rotea un inel pe degetul lui prea mare, gândindu-se ,,Dacă ar ști cât o iubesc, nu m-ar lăsa să o aștept atât”.

   ***

cuvântul. rodind păcat și mântuire, scurgându-se pe pulpa stomacului, până acolo unde, între vis și trezire, râde.
litera. os din coasta dintâi a lumii, din care a curs la nesfârșit iubirea.
povestea. urma tălpii în cer.

Text scris pentru Clubul Condeielor Parfumate care împlinește șase ani de vitejie și izbândă a cuvântului. Înființat de Mirela Pete, adunând frumosul și simțirea înaltă a tot ce desăvârșește și mângâie, ne frăgezește fiece clipă cu parfum, iubire și nesfârșire.

(sursă fotografie: pinterest; Doisneau. Les Halles. La marchande de fleurs, 1968).

Dramă în niciun act

Iscusința de a fi tânăr și bătrân, în contratimp, netrebnic, surd și puțin apatic, ca un ropot de ploaie, ascuns în smirna unui gest inutil, de Cer prea tihnit, cere, eroilor anonimi precum eu, o scenă improvizată, făcută adesea dintr-o baltă în centrul orașului, câteva frunze răsuflând greoi, dacă am norocul să fie toamnă, câteva gunoaie, dacă strada nu a fost măturată, și câteva broboane de sudoare ale tăcerii. Dimineața aceasta crapă. Am și public. Îmi frec mâinile a mulțumire, ori poate de frig, gândindu-mă că voi avea succes, atât de mult, încât data viitoare vor veni și oameni în fața bălții, numai ca să mă vadă pe mine; eu îmi voi îmbunătăți numărul și oamenii plictisiți, mâncând un sandwich cu mult unt, se vor sătura numai când mă vor auzi plângând. Publicul meu este un melc cu o cochilie aidoma tuciului, care mă privește drept, și-mi șoptește să-mi închei nasturele ochiului stâng. Uitasem. Spre ziuă, întunericului i se făcuse foame și, cum nimeni nu era să-l hrănească, i-am dat un ventricul, pe care oricum nu îl mai folosisem de multă vreme. Cine știe dacă îmi va mai trebui vreodată. Întunericul este atât de flămând, încât te face să plângi. Am câteva emoții care-mi tremură pe frunte și pe care, fără să-mi dau seama, le șterg cu dosul mâinii și otrăvesc una din scenete. Și ce dacă, îmi spun, trag aer adânc în piept și încep:

-Mulțumesc că ați venit (între timp, ciorile din Grădina Copou s-au strâns înnebunite deasupra bălții pe care stau) la…la…(pauză îndelungă, în care mă înroșesc și mi-e frică, căci nu știu cum naiba să numesc ce sunt și ce fac; tușesc, tropăi picioarele pentru impresie artistică) celebrarea a 23 de ani, a acestei bălți, sfârșesc eu teatral și-mi spun în gând că de abia am reușit să spun o propoziție și că voi muri până la final. Cum sunt un cunoscător fin al tuturor clișeelor, continui: Ne-am adunat astăzi aici (îmi dau seama că mă doare un genunchi) pentru a vedea, a nu știu câta oară, că atunci când eu strig se aude că râd.

Încep să strig în fața melcului și a ciorilor, până simt că-mi plesnește pieptul, că totul va curge-n baltă, o voi îneca și nu voi avea mai apoi loc pentru nașterea viitoarei mele cariere…în…în (stați puțin că nu știu cine sunt și ce fac). Cred că sunt un pescar al întunericului. Tot strig și melcul și ciorile încep să râdă pătimaș. QED, aș spune eu, dacă nu m-ar durea o măsea. Publicul pleacă mulțumit. Strâng totul din baltă, mă schimb, sting lumina (arunc un bocanc dezlipit în felinar, pentru că nu-l mai pot purta oricum) și-mi dau seama că mă doare stomacul. Nu știu dacă de foame, de neputință, ori de iubire, dar dacă ar ploua în mine, cred că mi-ar ieși Salcâmi prin tâmplă, prăbușindu-se cu atâta iuțeală, încât nimeni nu ar vedea. De la atât strigăt, sunt așa de obosit, iar când ajung acasă, soția mea îmi spune că-n acest ritm vom muri de foame. Nu am murit deja, o întreb eu, de la toate gunoaiele înghițite când eram spoiți și goi, în cearșafuri care ne arătau colțurile rupte?  Dacă nu aș mai iubi-o, mi-aș dori să am niște puteri miraculoase, să o prefac în radio, să-i dau două picioare și să se strice. Să tacă. Să tacă. Să-mi cadă tot decorul vieții mele-n creștet și să adorm năucit, visând o zi de primăvară susurând, cu iarbă înaltă, atât de crudă, care să-mi dezmiardă tălpile. Dacă mă iubește și ea, să ne strivească tavanul care ne-a privit mai mult decât am putut-o face noi, să ne înlănțuim ultimele vise și așteptări, să ne sărutăm gurile din piept și să mângâiem inimile din călcâi. Să dormim fără sfârșit și să ne amorțească spatele.

Dar cum viața este mereu departe de poezie, ea încă mă ceartă pentru eșecurile mele și ale ei, iar eu mă holbez la niște flori de mușețel, care se zbat în apa fierbinte, pline de zahăr și mor. Este dureros, dar soția mea nu știe. Pe ea o interesează tot felul de lucruri, pe care eu nu le văd, nu le aud și, oricât încerc să le miros, mi se par oricum fără voce.  Când se plictisește să îmi spună că sunt un netot, dispare în neantul intereselor ei. În Piața Unirii, se întinde o liniște neobrăzată. Sunt bolnav, cu siguranță, căci prea mă doare stomacul și un genunchi, aproape insuportabil. Dacă mor, nu-i va păsa nimănui. Sunt atât de tânăr și nu am apucat să spun cuiva că Republica trebuie reconstruită, căci îi cad cărămizile.

Adevărul care mi se lățește în palme se strânge, îmi sufocă încheietura și sfârșește inutil pe pervazul ciobit de ploaie. Să fii pescarul întunericului este o datorie netrebnică, cerându-ți coastele și visele, toate drumurile și toți pașii, convingându-te să pândești clipa, unica, atunci când întunericul pustnic este sătul, tu râzi cu adevărat și ceilalți aud cum plângi, căci, în rest, când ești pescar al întunericului, toți vor aude că râzi, deși tu strigi de durere.

Năvodul lumii este gol. Atât de gol, încât plesnește și oamenii lipiți se sperie, crezând că toate clipele viitoare sunt pline de mâl, iar ei vor putea să-și împlinească visele oțetite. Toată lumea se îngrămădește. Viitura îi plimbă nedumeriți de pe un cadran pe celălalt, le schimbă măruntaiele și încheieturile, îi sperie și îi descurajează, iar ei, aidoma unor netrebnici, jură strâmb, susținând că nimicnicia, zădărnicia pot fi învinse. Când ești pescar al întunericului, poți muri oricând, astfel, las următoarele rânduri, pe colțul mesei. Sper ca soția mea să nu creadă că delirez, să mototolească hârtia și să o ascundă între sânii mari. Ultimele mele cuvinte, după cum urmează:

Viitorule pescar al întunericului,

Dacă cârmuirea te-a pus să locuiești în același apartament spațios, cu femeia roșcată și ochi înguști, te sfătuiesc să îți găsești alt loc. Nu vei putea îndura mereu să ți se ceară să fii un om nou. Eu nu am putut fi niciodată un om nou. Atâtea frământări inutile și atât de puțin adevăr, când ție ți se cere să-ți strigi durerea și iubirea. Pleacă oriunde. Flămând și gol, ponegrit, dintr-un bar în altul, dacă asta poftești, de pe o scenă pe alta, până-ți găsești plânsul potrivit, ca oamenii să râdă fără încetare. Oamenii vor vrea mereu să-i faci să râdă. Tu, prin nu știu ce ironie a sorții, ai un plâns…cum să îți spun, amuzant. Plângi oricât, oameni vor râde. Pe tine te va arde dorul, amarul, căutarea și nu vei înțelege drumurile, dar, într-o zi, ca oricare alta, te vei întâlni. La marginea ta, răpus, aproape mort, aproape fără nimic, cu două mâini slabe, goale. Rupe-ți inima, plâmânii, genunchii, aruncă-te, adună-te din glod, mergi, stai, renunță, continuă. Ești atât de liber, precum un demon. Vei muri oricum, fie că îți vei îndesa în stomac morți, nave, maluri, proști, iluzii, idei, vise, case, paturi, sticle, rânduri, sare, frisoane.  Mi-am văruit pereții minții în gri, mi-am turnat în mâini renunțare, m-am îngropat la răsărit, Soarele cade pe mine în fiecare dimineață și mă mușcă. Nu știu dacă este rețeta fericirii, dar sunt un actor desăvârșit. Publicul meu este mulțumit. Și eu sunt mulțumit. Numai soției mele nu îi surâd șanțurile din inima mea. Nu îi plac nici ochii, nici coastele, nici nedumerirea. Cred că mor până-n ziuă, dar nu regret. Am obosit. Spectacolul din noaptea aceasta a fost mirific. Melcul m-a aplaudat, s-a dezbrăcat și mi-a dat cochilia lui. Mi-a spus să stau în ea. Cu mâlul meu, cu durerea, curbe, linii, sfere, nașteri, morți. Poate că adorm și când mă trezesc voi fi tu. Poate lumea e un singur om care se mută dintr-un călcâi în altul, și-și închipuie că este altcineva. Sunt fericit cât se poate. Cochilia melcului de os este caldă și încăpătoare. Uit cuvintele. Limitele. Plânsul. Și uite-mă că râd și soția mea aleargă spre mine. Îmi întinde mâna. Vrea să mă salveze? Ah, îi este frică să nu cad peste vaza ei scumpă, să i-o sparg. Jur că voi cădea cu tâmpla și-o voi face bucățele, chiar dacă este ultimul lucru pe care îl fac. Mor. Ce fericire. Să mori și tu. Să mori și să nu lași pe nimeni să plângă când râzi. Să mori și tu și să-i strici soției mele și bibeloul la care ține ca la un prunc. Gata, știi tot ce este de știut. Adio!