Blog

Concurs Teatru în stomac

Întotdeauna mi-am dorit să pot oferi cartea mea unui om, oricui, pe care să-l cunosc, ori dimpotrivă. Unui om care își dorește cartea, dar poate nu are bani acum sau are altele de făcut, mai importante. De aceea, am demarat un așa zis-concurs pe pagina cărții care sper să mă aducă aproape de mai mulți cititori.

Vă invit să participați, urmând instrucțiunile de pe pagina de Facebook a cărții.

2223455

 

Advertisements

Ce faci când nu dormi?

Aș vrea să alerg în afara sinelui, de-a lungul unei apei și să fiu aidoma unui burete care absoarbe totul și râde. Și să dansez. Să dansez pe vârfuri, până amețesc, departe de toată adunătura de lucruri seci, inutile cu care mi-am burdușit viața, de parcă am semnat un fel de înțelegere socială. Eu trebuie să dau aproape tot timpul vieții mele, toate resursele emoționale, cognitive și mi se asigură succesul. Ca să ce? Să ajung acasă și să beau absint, apoi să adorm?

Iar toate lucrurile acelea care contează cu adevărat să rămână în urmă. Să rămân în urmă și eu. Când nu dorm, adesea nu pot, simt că mă joc de-a nemuritoarea și trăiesc. Aici, în pustiul acesta trosnind de durere și iubire, cu mâinile tremurând de așteptare.

N-aș putea să dau sfaturi nimănui, dar aș spune oricui, care are un strop de iubire, de orice fel, mai ales nemărturisită și dureroasă, să o păstreze cu orice preț.  Și să danseze cu ea, chiar dacă mai calcă uneori în cioburi. Când nu dormi, se spune adesea adevărul. Și nu-l spui tu, ci inima ta.

Sfințirea păcătosului

Dacă eram mai înalt, cât să îl prind pe Dumnezeu de picior, cu siguranță, astăzi, când tot mirul de pe Pământ s-a  terminat, aș fi mușcat cu strășnicie din Paradis, să-mi umplu gura cu el și să-mi ajungă.  Nu aș mai fi vorbit niciodată, să nu scap Paradisul din gură, dar ochii mei, aproape veninoși, strigând, ți-ar fi spus tot ceea ce nu am apucat să îți șoptesc, mânat de o boală a deșărtăciunilor și dorințelor nesătule. Voiam să trăiesc și mi se părea că nu reușesc decât să viețuiesc ca un animal hămesit și gol. Nu aveam carne pe oase și nu mai erai aici să-ți spun să-mi porți tu coastele. Încă te mai am și nu îți dau drumul. Rup din mine și te fac pe tine, te încolăcesc în brațele mele, te adâncesc în piept și te port ca pe o nebunie, de care nu-mi mai este frică. Te las să-mi izbucnești în ochi și toate lucrurile să fie acoperite de o pâclă scabroasă. Te las în răsărit, în apus, în tot și-n nimic, ca un înțeles pe care doar eu îl simt. Lumea mi-ar spune că este o erezie. Eu aș râde. Ce proști. Cum nu ne înțeleg ei pe noi doi. Cum nu mă înțelegi nici tu și mă împingi în gol și întuneric, dar te iert. Te iert de milioane de ori, dacă îmi lași visul să-ți mai vorbesc, aproape de carne, până plesnește lângă gura mea și-ți simt gustul. Te iert până mă sfârșesc eu însumi, doar să știu că ești acolo undeva, că te trezești dimineața și eu, mai slab decât aerul plin de respirațiile tale de peste noapte, îți îngenunchiez lângă pat, mă apropii de fruntea ta, iar tu gemi ușor cuprinsă de cine știe ce vise. M-a mințit (să fi fost tu?) cine mi-a spus că te voi greși, că nu voi ști unde să-ți pun crengi, copite, branhii, păr, solzi, pene, sâni, coapse, uger, minte smintită. M-a mințit poate Dumnezeu când mi-a dat de înțeles că eu nu voi fi în stare să te iubesc. În tot acest glod care-mi curge pe gât la vale, simt un gust străin, mereu altul, care-mi învăluie stomacul și mă face să tremur. Cine m-ar crede că, acum, când aproape mor, eu tremur de iubire? Poate ar trebui să mă îngrijesc, să-mi tai părul care-mi intră-n ochi, să-mi rad obrajii, să-mi schimb cămașa, să-mi mângâi pieptul, să mă așez pe un scaun și să aștept să mor. Tu ce crezi că ar trebui să fac? Să alerg? Să strig? Să regret? Să mă (mai) mint? Și dacă moartea ești chiar tu? Te-aș aștepta să vii, în mijlocul patului, cocoțat ca un copil, cu râs absurd și nesătul. Sunt sigur că ai râde și tu. Ai râde?

Aici e frig. Și întuneric. Într-un fel, a început să-mi fie și mie frică, atunci când îți este ție. Mi-e spaimă, o spaimă grea și nenorocită, numai când mă gândesc că și tu vei muri într-o zi și vocea ta nu va mai răsuna, să se propage de-a lungul pământului și să intre-n mine. Și dacă vom sta îngemănați în pământ? Ai vrea? Spune-mi, ai vrea? Și dacă nu ești? Ești.

Străzile sunt goale. Număr până la 10. Înapoi. Înainte. Înapoi. Ascult. Tăcere. Adie vântul. Îmi tremură mâinile. Le strâng în buzunare. Îmi place gândul că și tu te gândești că-ți bagi mâinile în căușul pumnilor mei și le îngrămădim mai apoi în buzunarele pantalonilor negri. Piciorul meu ar fi cuprins de frică și foc. Nu ar exista nimic mai sfânt pe Pământ decât carnea mea atinsă de tine. Dacă ai vrea să vii. Știi cât de largi sunt străzile aici? Ar putea trece mai mulți morți deodată. Nu ar plânge nimeni, dimpotrivă, aș șuiera eu a veselie. Când Soarele scapătă, simt o durere amarnică-n inimă. Deși vreau să se termine timpul, să scap de tine și să nu te mai simt, mai vreau să stea în loc, să te găsesc oriunde. Dacă iubirea este cel mai mare înțeles? Și dacă, dincolo de tot ceea ce putem înțelege noi doi, nu vom mai putea muri de acum? Cum să nu mai putem muri noi doi? Și ce facem? Să nu-mi mai spui nimic, căci nu te mai pot crede. Uite, încep să te urăsc. Spune-mi orice, chiar și necrezându-te, numai spune-mi.

Simt apă peste tot în jurul meu. Pe scaun, pe podea, în pat, în Cer, în hârtii. Peste tot. Parcă sunt o vâslă. Nu, capătul luntrei. Talpă. Genunchi. Ochi. Vâslesc. Alunec. Mă întunecă noaptea. Îmi strălucesc tâmplele. Te strig. Ieși din apă. De ce ești atât de înaltă? Nu mai este nimeni aici. Suntem numai noi doi. Poate a venit sfârșitul lumii și noi am scăpat. Ți-aș mușca umerii, dar ne desparte un copac secerat, plin de apă, care zace ca un mort urât și nu mai plutește. Cred că Dumnezeul apelor nu l-a primit în Rai, iar cum Iadul e plin, a rămas cu noi. Râzi și spui că nu este nimic, că ție îți place lemnul acesta ca un sicriu dintre noi. Taci. Ne privim. Îndelung. Părul ți s-a lipit de spate. Ochii îți ard. Îți văd puțin sânii albi. Și mi-e frică. Muzica din mine despică frunzele copacilor. Nu înțelegi. Sau te prefaci că nu înțelegi. Vezi, năvodul trebuia să fie plin cu râsul tău și al meu într-un colț, de unde marea aceasta care se întinde dușmănoasă? Dacă pluteam la nesfârșit ținându-ne de mână, îl puteam întrece pe Dumnezeu. Eu aș fi știut să fac un Iad de ploaie, iar tălpile tale goale i-ar fi mângâiat pieptul. Dacă ai călca pe mine cu tălpile goale?

Simt că mă înalți. Ies din mine. Oasele-mi cad cu zgomot. Carnea înflorește. Mă îndrept asurzitor spre pământul tău. Voi înghiți tot ce ai călcat vreodată. Te voi înghiți și pe tine. Să-mi spui, te rog, într-o zi, că m-ai simțit lângă tine, că am fost viu și bun, că ai vrut să vii, că te-ai trezit pentru mine, că ai vrut să trăiești și să mă izbăvești, că nu mai era nimeni în jurul tău. Doar o baltă. Cu îngeri. Și molii. Multe molii care se războiau cu oamenii.

Timpul se rupe-n fâșii. Câteva secunde zac pe cearșaful pe care trebuie să-l schimb. Îmi amintește de coapse strânse și mâinile mele năvălind. Dacă rănile există cu adevărat, eu sunt o rană a ta. Toate rufele acelea nespălate și aruncate sunt ca niște oameni. Oameni rupți din mine care merg prin casă când e atât de multă liniște. Îi aud. Îi simt. Îmi vorbesc. Nu îi înțeleg. Unde ești?

Știi ce fac oamenii când iubesc? Drojdia din stomac le crește niște mâini inutile. Le ies prin burtă și ei le ignoră. Când se usucă, de abia atunci, zbiară și vor ca totul să fie ca înainte. Dacă aș mai fi un om și nu o rană, mi-aș ține stomacul sub Soare, să dospească îndelung și brațele tale să iasă prin mine, să le leg și să le fac ancora spatelui meu aruncat în mare. Să mă oprești mereu și să trag de tine să vii după mine. În adânc. Tot mai adânc. Până când marea e un șes.

Plouă de o veșnicie. Aproape că nu mai vreau. Dacă mureai în acea noapte și eu nu aș fi știut niciodată că mă vrei pe mine? Dacă muream astăzi și nu te mai așteptam, ți-aș fi lipsit? Știi că te aștept? Îmi mugește pieptul a disperare. Te-aș rupe în bucăți și te-aș băga în sertarele noptierei. Dacă ești o afurisită de fantasmă? Dacă nu ai piept, spate, picioare? Poate ești un ceas. Un deget. Un ochi. O clipă. Eu. Dacă ești eu?

Te-aș iubi amarnic. Când se crapă de ziuă și lucrurile plesnesc dezmierdate de lumina puțină. Să-mi trec mâna prin părul tău, să plâng și să-ți sărut spatele. Să fim cadențați de aceeași respirație și singurul tău gând să fiu, măcar din vreme-n vreme, eu. Să calci dezmierdând pardoseala și să vii înapoi lângă mine. Să fim leneși și absurzi, să nu ne mai dezlipim. Dacă vine iarna? Să vină dintr-o dată și să ne fie frig? Ai vrea? M-ai vrea? Cum se numește restul unui sărut pe care îl furi? Blestem? Știi tu. Restul acela care-ți rămâne pe buze și nu îți mai trece niciodată. Tu nu vrei o viață împărțită, dar eu aș împărți orice cu tine. Ești o smintită, știai?

 M-aș juca cu tine într-un pârâu. Să fim goi și să ne zbatem în mâl precum peștii pe moarte. Să te lovesc uneori cu coatele în spate și coastele să-ți pârâie. Când te întorci să mă auzi, să îți spun că ești frumoasă. Tu nu m-ai vedea și-ai crede că e ploia. Să stai în mâl goală, ca într-un pântece, aproape de nașterea ta și să mă aștepți. Să plouă. Pârâul să-și desfacă picioarele. Să te naști plină de mâl și de mine. Să zaci aproape moartă la capătul pârâului. Să te spele ploaia de mâl. Să nu poți scăpa de mine. Să fii bolnavă și slabă și nimeni să nu te crească. Să crești tu singură, strâmb și anapoda, împotriva lumii, la capătul pârâului. Să mănânci ploaie. Să bei ploaie. Să fii un monstru. Și când pășești lumea să nu știe dacă ești tu sau eu. Să uit și eu că am fost vreodată și să mă dau ție. Dacă nu ar fi posibile aceste lucruri, măcar să facem dragoste în pârâu. Să te naști a mea. Cât de frumoasă ar fi carnea ta albă în pârâu. Dacă ești Dumnezeu, caută alt lut. Când mori, să mi se rupă coastele.

La noapte mergem undeva împreună! Vei vedea! Ți-am spus vreodată că miroși a tâlc?

Spuzit

Când sunt singură (adesea sunt), interpretez personajele din Teatru în stomac. Spin pare cea mai la îndemână, fiind un personaj feminin, dar îmi dă cel mai mult de furcă. În ultimul an, am tot încercat să capăt privirea ei, așa cum am clădit-o acolo, în rânduri. Nu știu de ce cred că am reușit într-un final. Aparițiile ei grăbite din Teatru în stomac au o explicație dureroasă. Niciodată nu am vrut să fiu o Ea. Nici nu știu de ce. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că nu există un răspuns. Poate așa a fost să fie. Să nu pot fi tocmai eu, ci tot ceea ce întâlnesc. Citeam într-o noapte unele dintre mărturiile lui Dali, despre negăsirea lui, despre moartea fratelui său și dorința de a-și câștiga nemurirea și, într-un fel, nu m-am mai simțit atât de vinovată de ne-asumarea mea. Pentru că nu am știut cum iubesc oamenii, cu tot cu carne, m-am îndrăgostit de bărbați și femei, deopotrivă. Când am văzut ce presupune dragostea dintre oameni, am crezut că sunt mizerabilă. Nu eram. Niciodată nu pătasem cu iubirea de carne ceea ce simțeam. Apoi, au avut grijă alți oameni să mă învinuiască. Am rămas să-mi adăpostesc tâmpla pe amintirile oamenilor pe care i-am iubit și îi mai iubesc, deși ei m-au uitat și mă vor uita și următoarea dată când mă vor întâlni. Dacă ne vom mai întâlni. Iureșul care a stat aici, dovadă unei ape întinse, a început să tacă și să-și arunce litere os peste ochi, peste buze, peste nări, peste degete. Ori de câte ori am vrut să mor și n-am putut în real, am murit în Teatru în stomac. Și mi-a fost bine. Mi-a fost bine ca unei fiare sătule. Au trecut trei luni de la lansare. Nici nu îmi amintesc cum am ajuns acolo, la Bookfest. Nici nu știu care parte din mine a fost prezentă. Ceva a rămas nespus, neatins. Iar eu nu am mai avut cui spune adevărul, deși oameni feluriți mă întrebau ,,de ce?” Cum de ce? Poate fără motiv. Poate pentru că am iubit și nu am fost iubită înapoi și nu am putut spune asta lamentabil. Nici nu am mai vrut să merg înainte. Nici înapoi. Poate pentru că aveam nevoie de o spovedanie. Și de niște pietre primite în inimă. Ca să (mă) uit. Și când vine dimineața, să mă trezesc și oamenii să-mi spună adevărul. Să se așeze în fața mea și să-mi strige adevărul, așa cum am făcut-o eu, deși, la final, i-am pierdut. Nu m-am mai trezit de atunci, dar îmi place să mai interpretez personajele din Teatru în stomac. Îmi place să fiu Bătrânul și să fi ajuns la capăt. Capătul care lasă ca ultima primăvară să vină. Primăvara care durează pentru totdeauna. Primăvara în care nimeni nu vine să te vadă, dar mergi tu să-i privești pe furis și să râzi când îi găsești fericiți. Au trecut trei luni de la debut. Nu știu care parte din mine a mers acolo, la prezentare. Nu cred că eu. Nu eu cea care sunt. Cea care se va pierde mereu. Probabil a mers copilul ce sunt, să mulțumească pentru ochii care mi-au traversat rândul, deși, când copertele se închid, nu mai rămâne nimeni. Nici măcar eu.

P.S. Teatru în stomac poate fi comandată accesând:

Fragment

I, primii zori ai tinereții

1

Nimic nu s-a prăbușit în urma agoniei mele. Drumurile au rămas semețe sub Soare, boltite când cineva le călca, deșirate, spâne și goale când iarna se răsucea pe călcâie și ale mele când durerile fizice îmi zdrobeau speranța de a mai fi. Mergând alene pe alei, sanatoriul părea o bucată de Cer decupat de mâna unui copil fricos să adâncească mai mult tăiușul foarfecelui. Știm cu toții că vom muri, cândva, mai aproape ori mai târziu, și totuși, viermele vieții ne roade cumpătarea fiecărei clipe. Dacă mi-ar fi spus cineva când am avut osul tare că toate se vor destrăma din mine, aș fi râs. Acum, dacă mi-ar spune cineva că mă voi înălța mâine sănătos, voi putea accelera vârtos pe autostradă, lăsând muzica să cadă peste genunchii pe care nu îi mai simt atât de bine, aș plânge nesătul, ca și cum doar plânsul mai poate îndrepta fericirea unui om bolnav. Prin adolescență, m-a urmărit gustul unei resurecții fără precedent. Credeam că mintea poate fi plină și de oase pe care să le răsucești și, între ele, să înghesui carne; multă carne tânără, în sânge, care să-ți permită fără tăgadă să răsucești cuțitul certitudinii. Lama să se adâncească, durerea să te surzească o clipă, apoi să te scuturi ca un câine ud, îndoiala să se zdrobească la picioarele tale și rana care rămâne să nu-ți amintească deloc de pierderea suferită.

Amintirile se înghesuie în mintea mea, alunecă, pică, se ridică și se așază unde vor, încâlcind totul. Cu toate acestea însă, într-o zi, mă grăbeam să urc scările. Până la mansardă, erau vreo 60 de scări abrupte și murdare. Nu le spălasem niciodată. Ploaia le curăța, iar bocancii mei scorojiți le mocirlea mai apoi. Îmi era bine așa. În ziua aceea, când am deschis ușa, Stavate stătea tolănit în patul meu. Luase cele câteva foi scrise, își dusese o mână sub cap, își ridicase picioarele pe marginea patului și fuma. Când am deschis ușa și m-a văzut, a început să turuie în felul-i grotesc, deși întotdeauna ideile îi erau mai valoroase decât caracterul și chiar înfățișarea de birjar satisfăcut de viața măruntă, băut și incitat de cine știe ce fantasme.

—Ar trebui să încerci să-ți găsești o femeie, mi-a spus rânjind, parcă sugând pipa, cu marginile pălăriei vechi pătate.

— De ce crezi că aș fi atât de nesăbuit?

—Pentru că, atunci când scrii, semeni cu un scelerat care ar vrea să frângă gâtul tuturor.

—Poate că eu chiar vreau să frâng gâtul unor oameni. Poate și pe al tău.

—Prostii. Ești încă tânăr și necopt. Trebuie să scapi de seva din tine, pricepi? Să lași să curgă acest venin, această brutalitate și să faci loc lucrurilor pentru care ai fost hărăzit.

—Începi să bați câmpii din nou cu destinul, menirea, înaltul spiritului? Mai bine mi-ai da ceva de băut.

—Când ai mâncat ultima dată?

—Ieri.

—Ce?

—Faci pe medicul acum? Niște mistreț.

—Halal. Să coborâm să mâncăm.

—Și bem?

—Firește.

—În ce crezi tu?

—În viață.

—Lacunar și bolovănos. Ce înseamnă viața, în fond?

—Sumedenia aceea de fericiri, suferințe, risipe și îndulciri de-o clipă, când simți că ai găsit stupul firii plin și poți goli cotlon după cotlon, în loc crescând buruieni și grâu.

—Hoho, prietene, mai bine l-ai striga și pe Horațiu să meargă cu noi. Oare mai are de învățat?

—Nu știu. Să intri la medicină nu-i un lucru ușor. Și apoi, puștiul vrea să salveze vieți. Nu-l învenina inutil.

—Cine-l înveninează?

—Lasă că știu eu mai bine. L-ai întrebat dacă se crede Dumnezeu și ce va face, la limită, când bisturiul său va ucide, ori nu va putea salva (tot un fel de moarte întoarsă).

—Voiam doar să știu ce gândește.

—Și te-ai lămurit?

—Crede că dacă va înfăptui ceva bun se va salva și pe sine.

—Și nu facem cu toții asta?

—De unde? Eu nu încerc să salvez pe nimeni.

—Nu încă.

Două cuie

Aristotel afirma că pentru a fi singur, trebuie să fii animal sau Zeu. Nietzsche a completat spunând că există și a treia posibilitate. Să fii și animal și Zeu în același timp, adică filosof. Eu nu sunt nici una nici alta, dar mă sfârșesc singură, animată de neputința de a-mi agăța rațiunea într-un cui și a merge pe drum cu inima plină, râzând ori plângând, gata de obidă, de izbândă și de dragoste, ca atunci când toți oamenii pleacă departe și rămâi puțin în urmă să privești. Să-ți scufunzi picioarele în colbul pe care l-ai înghițit și să mori sub Cer. Nu se moare o singură dată. Nici nu ne naștem atunci când credem.  Poate nici nu iubim atunci când putem urla asta, ci anume când știm să nu lăsăm niciun cuvânt să se nască între piepturile clocotind. Vine o zi când înveți că poți merge doar cu tăcere.

Paler spunea că ,,singurătatea mușcă uneori din inimă”, dar când citești ,,Viața pe un peron”, ceva îți spune să fii singur și să te rogi. Să-ți așezi capul pe podeaua ca un trunchi de tăiat lemne și să vorbești cu lemnul. Până timpul îți va reteza viața, ai vreme să îți ceri iertare că l-ai călcat fără să-l privești și el va plânge pentru că nu ți-a învățat tălpile, deși, într-un fel, ai fost împreună cu podeaua și nu cu oamenii. Ei merg bucăți de drum alături de noi și-și închipuie că te-au iubit. Se fălesc cu tine prin târgurile cu oameni împliniți și cred că ți-au urnit visele din loc. Se adapă cu măduva ochilor și cred că te-au făcut să vezi. Se sprijină pe umărul tău și cred că ți-au încălzit osul. Tu le spui la început că nu ai nevoie de iubire, nici de vise, nu ți-e frig și nici nu vrei să vezi, căci îți ajunge tăcerea.

Apoi, într-o zi, te doare mai tare, deşi tu ai sperat că va înceta.

,,Despacito”, ,,tembelizorul” și ce se mai poate

Mi-a plăcut întotdeauna cum scrie Pleșu, poate și pentru că, atunci când vorbește despre urâțeniile lumii în care trăim (și care au fost pesemne și-n alte timpuri, sub alte forme) se folosește de diverse eufemisme. Probabil, pentru un om de o asemenea anvergură este un travaliu să  se uite în jur și să vadă atât de multă decadență, măcinând precum o molimă mai cu seamă tinerii. Astfel, mi-a plăcut ce a scris într-un articol despre mult apreciata și insipida melodie ,,Despacito”.

Nu înțeleg mai nimic din muzica vehiculată peste tot a zilelor noastre, sclipicioasă, golită de orice înțeles, înțepenită în vandabil și erotic (poate prea puțin spus). Trecând într-o seară prin Centrul Vechi al capitalei, mi s-a făcut rău. M-am holbat înfiorător de rușinos la toate fetele acelea atât de dezvelite, atât de pornite să epateze, să atragă, să incite/excite și mi-am spus că eu, deși am 24 de ani, mă simt ca o bătrânică de 80, care ar vrea să strige: Maică, dă și tu mai încet muzica aia că-mi plesnește capul! Și acoperă-ți, maică, măcar un pic , dosul, căci ești frumoasă și-i păcat de tine. (Probabil că din cauza aceasta nici nu am avut vreodată prieteni de vârstă apropiată).

Cine este vinovat? Cine nu este? Peste tot se vând lucrurile frumoase, somptuoase și goale. Facebook arată vara precum o revistă Playboy, iar pozele în chiloți și sutien, pardon, costum de baie, sunt un must al verii. Există, firește,  o sumedenie de nuanțe  și extreme de care trebuie să ne ferim. Să nu fim precum cei care-și iau opiniile în brațe și nu mai vor să vadă nici în stânga, în dreapta, înainte sau înapoi. Există și părți bune ale muzicii actuale. Ale televiziunii. Ale comunicării puternic digitalizate. Așa cum există și o sumedenie de părți rele. Poate cea mai rea dintre toate este faptul că tinerii care înfulecă doar produse mediatice, culturale, de care mai sunt, de acest fel, în opinia mea, deplorabile ca forță de sugestie a frumosului (ca să nu vorbim de înfăptuirea lui), ajung să trăiască într-o lume într-un continuu declin, pe care-l văd precum vârful lancei evoluției, democrației, libertăților de orice fel. Cugetul nu este o foaie albă, deasupra căruia se apleacă uneori o briză curată. Este ca un preș de care-ți ștergi picioarele murdare, dacă nu ai puterea (dată și de existența unei inteligențe minimale – dacă acceptăm acest concept răutăcios) să distingi utilul de dăunător, neghina de grâu.

Când abia știa să scrii corect în propria-ți limbă, dar fredonezi ,,Despacito” și-ți pare că fundurile acelea dezgolite sunt cool, este o problemă. Pe care o sesizează alții, nu cei în cauză și, uite așa, ne mai rostogolim puțin în glod. Discuția este una lungă și spinoasă, căci oricine poate găsi câte un așa-zis contrargument. Mi s-ar putea imputa, de exemplu, faptul că susțin ca toată lumea să fie înnebunită după Mozart. Greșit. Nu toată lumea poate rezona cu muzica clasică, așa cum nu putem fi toți intelectuali. Putem însă, măcar să cultivăm în tinerii noștri un simț estetic, spre a nu-i mai lăsa să orbecăie într-o lume care le pare atât de colorată, deși, în realitate, este putredă.

Visele pe care ți le croiește lumea sunt nu doar ademenitoare, ci și cvasi-posibile, dacă ne gândim că îți trebuie casă, mașină, bani de aruncat etc. Toate acestea pentru viața omului sunt aidoma prafului care se depune pe lucruri. Cred că, odată cu trecerea vremii, omul începe să caute sensuri pe care să-și aștearnă existența, măcinat de neajunsuri felurite, de dureri care nu se opresc niciodată și de dorințe pe care poate nu știe să le exprime sau să le caute, dar îi zădărnicesc pașii. Omul, așa cum este, indiferent de pregătirea lui intelectuală, este, în primul rând, un viețuitor emoțional. Simte iubire, ură, mânie, dispreț, fericire, fie că are o sapă-m mâini, fie că ține cuvântări și-și așază cravata. Firește, fiecare le simte, înțelege și folosește-n felul său. Cultura/educația reprezintă un fel de ameliorare a omului, concept preluat de la Nietzsche (nici nu mai știu din care scriere). O ameliorare în sensul bun. Nițică educație te cizelează, îți deschide ochii și-ți mai dă și un șut în dos dacă e nevoie. Îți mai astupă din porniri și te îndepărtează considerabil de individul care bea bere, râgâie, își plesnește femeia peste dos și, dacă merge la o petrecere, nu se poate distra dacă nu cântă și salam.

Un pic de îndepărtare de ,,ofertele” precum ,,Despacito” este o vindecare. Înveți poate să deschizi o carte, să mergi la teatru (Teatrul nu e doar clădirea aceea somptuoasă din mijlocul orașului), să vezi că viața nu se reduce doar la ditamai vila (în care vor trăi păsările eventual, când vei avea 80 de ani și nu o să te poți urni până la etajul trei, în cea de-a 20-a cameră) și maldărul de bani.   Din nou, nedorind să jignesc pe nimeni, nu afirm că toți cei care ascultă ,,Despacito” sunt proști. Să fim sănătoși, căci prostie avem cu toții, mai multă ori mai puțină. Spun, sau cel puțin încerc, că societatea se clădește pe lucruri lipsite de valoare, pe kitsch și mizerie.

Citind ,,Retorica” lui Aristotel, m-am întristat teribil. În Cartea I, Artistotel vorbește despre elogiere, blam, despre util sau dăunător. Raportat la valorile în care credea el și la rahaturile care trec astăzi drept necesare, lumea noastră e într-o groapă pe care o săpăm cu și mai multă râvnă.

Am crescut la țară. Liceul l-am făcut într-un orășel mic. Apoi, am finalizat studiile de licență și master. Pe Facebook, am printre prietenii virtuali și unii dintre colegii din clasele V-VIII. Unii nu știu să scrie corect. Firește, au mașini scumpe, iar eu de abia îmi pot permite lucrurile necesare. Firește, în ochii celorlalți aceștia trec drept niște tineri cu viitor, în vreme ce eu sunt tocilara care, îhhh, cum îmi spunea cineva, stau numai prin școli (exprimare metaforică pesemne) și cam atât.  Atitudinea aceasta spune atât de multe despre societatea în care ne ducem zilele.

Nu port pizmă nimănui. Nu simt invidie pentru bunăstarea celorlalți. Nu aș schimba pentru nimic tot ce am adunat în acești ani, în acord cu puterile mele. Poate nu pot epata cu haine scumpe (le iau pe cele mai ieftine), nu pot impresiona nici prin succesul meu răsunător, nici n-am chei de învârtit (nici de la mașină, nici de la casă etc.). Singurele mele avuții sunt cartea mea Teatru în stomac, câteva cărți despre teatru și aptitudinile diverse în comunicare. Nu pot să mă integrez la vreo petrecere, nici nu înțeleg cum simt și ce simt tinerii. Nu-mi pot undui șoldurile, nu-mi pot ridica sânii-n cupe și nici nu pot privi cu diverse subînțelesuri. Știu să sorb câte o gură de absint uneori, să fumez câte o jumătate de țigară în vreme ce citesc, dansez singură, ori scriu. Lămuririle acestea plicticoase le scriu mai mult pentru mine, poate pentru că încă mai sunt șocată după ce ieri, o puștoaică de vreo 15 ani mi-a spus să-mi pun piercieng, căci lumea a evoluat și eu am cam rămas în urmă.

Sunt atât de în urmă. Fir-ar. Știu să discut numai chestiuni neinteresante ce țin de filosofie, teatru, film, scriitori și habar nu am ce naiba e cu acea culoare fucsia (sper că am reținut corect denumirea). 😀

Și pentru că tot vorbeam sau, cel puțin,  intenționam să vorbesc despre muzică, îmi place tulburător de mult o melodie aparținând lui Wim Mertens, Iris.

 

 

Miez şi însingurare

Ar fi aşa de uşor să-mi străbat nesiguranțele şi fricile şi să izbucnesc, realizând ceea ce visez. O casă de copii. Le-aş spune mereu poveşti copiilor. Acesta este unul din visele mele. Să construiesc o casă pentru copiii nimănui. Pe care să-i strâng sul sub inima mea. Şi să îi iubesc.

Şi mai visez… să scriu ceva frumos şi rodnic. Să zac pe malul mării. Uneori, mă simt atât de singură, încât mă gândesc că, dacă mi-ar spune toți oamenii lumii ,,noapte bună”, mi-ar fi mai uşor. Apoi, nu mai sunt atât de sigură şi încep să râd. Când eram mică şi se întâmpla ceva rău, îmi astupam urechile cu mâinile mici, îmi aduceam genunchii până aproape de gură, mă legănam şi număram până la 10. Când deschideam ochii, credeam că va fi mai bine, dar nu era.

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.

Unele bube nu trec. Rămân acolo şi se dezmiardă cu mai mult sânge, cresc, coc şi plesnesc. Apoi, o perioadă tac. Apoi, dintr-o dată, când aproape le-ai uitat, reîncep să urle. Într-o noapte, încercam să-i arăt cuiva drag că există motive pentru a fi. Înşiruiam şi pentru mine iluzii. Şi eu aveam nevoie să mai cred că există un sens în toată marea aceasta de renunțare ca o boală ce-mi cuprinde malul.

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

Acum, e un pic mai bine!

60 de ani de căsătorie

Bunicii mei sunt împreună de 60 de ani. 60 de ani. Vă dați seama? O viață întreagă împărțită. Și ce dacă a fost Cel De-al Doilea Război Mondial și Bunica a rămas fără Tată, iar Bunicul a prins Marea Secetă? Și ce dacă Bunica a pierdut câteva sarcini? Și ce dacă timpul a trecut peste ei nemilos? Și ce dacă toate le-au durut? Astăzi sunt împreună.

Las mai jos un colaj înfățișându-o pe Bunica Clemansa. Iubindu-l de 60 de ani, de 60 de ani, pe Victor.

Bunica

Fragment

Într-o zi am călcat într-o baltă. Plouase timp de o săptămână; ori mai mult, dacă vă încredeți în capacitatea mea bolnăvicioasă de a simți timpul și, mai mult decât atât, de a-mi aminti evenimentele majore care trec pe lângă (prin?) mine. Cert este că, acea zi s-a transformat în nenorocirea vieții mele. Ajungând în fața unui chelios care avea grijă de ziar, uitându-se chiorâș la mine, căci eram proaspăt și mi se mai cunoșteau coatele șterse de băncile școlii, m-a întrebat dacă știu să scriu. Ăsta-i un alt prost, mi-am spus încetișor în gând, de teamă să nu-mi întrevadă certitudinea pe chip și i-am răspuns așezat, așa cum învățasem în ultimii ani, că știu, teoretic, cel puțin, să scriu orice fel de material pentru ziar, ba chiar că am și niscaiva umor, deși par posac și, una peste alta, are nevoie de o viziune proaspătă și de un cal tânăr care să alerge bine și să se strecoare cu ușurință.

S-a uitat la mine ca și cum mi-ar fi deschis gura și ar fi vrut să se dea îndărăt, să urle și să sară într-o groapă, de parcă-n gura mea se adunaseră toate cariile și o duhoare grea, de nestăpânit, ar fi tăiat aerul. M-am prefăcut că nu pricep nimic și am început să torn în capul lui, săracul, toată teoria ce o știam. Nu era puțină. Cu cât continuam și sudoarea-mi curgea pe fălcile care se mestecau ca niște pietre de moară, mi se părea că sunt cel mai deștept flăcău al generației mele și că ar trebui să plec de acolo, să caut ceva pe potriva capacităților mele. Cum puteam oare să mă înjosesc cerând loc de muncă la un ziar local, mă gândeam eu în vreme ce turuiam și începusem să rânjesc. Omul mă asculta. Pesemne, nu a fost chiar așa. Era doar obosit și nici nu mă auzea, gândindu-se la ale lui. Când am terminat, m-a privit în față și mi-a spus clar:

-Băi puță, văd că știi teoria din scoarță-n scoarță, dar cu mine nu-ți merge, mă auzi tu? Mâine dimineață, mergi pe teren! E un caz, cum ai zice tu, social, futu-i mama lui. O țigancă face greva foamei pentru o locuință. A venit cu două pușlamale mici și nu vrea să plece dracului de acolo. Primarul vrea să aducem în fața publicului adevărul, înțelegi?

– Da.

-Da?

-Da!

-Și cum crezi tu că arată acest adevăr?

-Ca un adevăr!

-Ești impertinent.

-Primăria nu face nimic pentru cei care nu cum să-și permită o locuință.

-Ah, și de unde știi tu, priceputului.

-De prin auzite.

-Ești și tu altă puță care crede că va salva lumea, așa-i? Haida, marș. Vii peste trei zile cu articolul!

-Trei zile?

-Vrei mai mult?

-Ar cam trebui.

-Fie două.

-Mi-e teamă că sunt forțat să refuz.

-Mi-e teamă că vei crăpa de foame, mătăluță.

-Voi sosi peste două zile.

Am ieșit afară din birou tremurând. Cele câteva scări coborâte mi s-au părut ca niște druci peste spinare. De ce acceptasem așa ceva? Auzisesem atâtea discuții despre țiganii săraci care așteaptă ani de zile pentru o casă și trăiesc pe unde apucă, iar primăria nu face nimic. Știam eu prea bine ce adevăr voia primarul să știe lumea. Însă, omul acela chelios mă provocase, iar eu, naivul, căzusem în capcana lui, dorind să-i demonstrez că pot orice și că nu mi-e teamă. Adevărul este că, la vârsta aceea, cel puțin, mă durea-n cot de poziția și influența lui, iar urlete-i de mojic nu mă atingeau. Tinerețea are și acest neajuns. Te simți atât de nepieritor, încât începi să crezi că poți înfrunta orice cu palmele goale, râzând, fără să posezi capacitatea de a întrevedea cum îți vor fi brațele peste câteva zeci de ani, care vor zbura neostoit oricum. Nu poți vedea nici că mintea, cu toate certitudinile ei, va cădea, se va surpa și falsifica treptat, ca și cum, seara, un om s-ar duce la culcare, iar în zori, s-ar scula altul în același trup și-n aceeași inimă, animat de alt timp, de alte nevoi și gânduri. Este drept, nu vedem asta în timp ce trăim hulpav, dar o simțim când ne dăm seama că ne-am aruncat timpul în toate gropile care ne-au ademenit, nu prin ideea reușitei, ci tocmai certitudinea zbaterii și suferinței, poate pentru că simțim, din nu știu ce pricini, că ceea ce ajungem să deținem, nu mai are același gust pentru noi și că vom fi în stare să alergăm după tot ceea ce nu  vor putea atinge, ignorând, sau apreciind prea puțin, ceea ce deja este al nostru. Ori nu. Este ceva al nostru cu adevărat? Și acest cu adevărat pare prostesc, spus de un om trecut de 50 de ani. Mâine fac 53 de ani. Îmi vine să și râd. Să-mi fi spus mie cineva la 20 de ani că voi ajunge să am 53, că mă vor durea oasele și aproape îmi voi pierde dinții, cred că i-aș fi spart țeasta.

Nu este așa de rău precum pare. Mă refer la vârsta mea onorabilă. Mă pot plimba în voie pe alei, îngândurat din cauza a cine știe ce pricini soioase, manevrând raționamente care nu duc la nimic în fond, spălându-mi papucii prin rouă, vorbind cu câte un străin, întorcându-mă acasă sătul de lumea aceasta nouă în care, deși nu mă regăsesc, trăiesc ghiftuit de atâtea evenimente care se succed nebunește. Parcă nici nu încep și nici nu se termină. Aș fi fost tentat să spun că trăim numai în miezul ori esențele lucrurilor, dar ceva s-a pierdut din tot ceea ce inima mea tânără a căpătat și s-a trezit într-un timp necugetat, în care trebuie să faci ceva, orice, să fii cineva, oricine, și să-ți păzești hoitul cât mai bine de mâinile care ar putea să te dezbrace de iluziile pe care le croiești și le înghiți repetat.

Dacă am rămâne cu trupul inimii gol în lumea aceasta, ne-am sfâșia unul pe altul, indignați că ne-am mințit. Și poate nu ne-ar mai supăra că celălalt ne-a mințit, doar că a făcut-o mai bine decât noi. Cum am putut pierde o atari șansă? Mie nu ar trebui să-mi fie frică de minciunile pe care le-am spus. Cred că sunt mai puține decât cele primite, dar mă macină gândul că, de la o vreme, n-am mai putut lupta cu pornirile mele bolnave și m-am adâncit în ceva străin de tot ceea ce știam ori despre care învățasem, încât, nu de puține ori, mi-a fost silă de mine.

Nu putem merge mereu cu acest adevăr prin lume. Nu ne putem duce la omul de pe colț, la femeia aceea prea plină, având ochii dați cu verde, ori la fetișcana aceea care vinde pâine, să-i spunem că ne este silă de noi și, uneoi, am vrea să ne lipim țeava de țeastă și să privim creierii alunecând pe peretele prea alb, prea drept. Nu putem să spunem acest adevăr crud nici apropiaților. Oricât de lipiți de noi ar fi. Dacă mai există cineva lipit de noi, firește.

Când te uiți înapoi la viață, îți pare că dacă făceai altceva în anumite momente, ar fi fost altfel. Ar trebui să râzi, desigur, dar te alinți cu asta, doar ca să fii la adăpost. Îți spui așadar că nu ai putut înfrunta hazardul, că el a fost mai puternic decât tine și că soarta pecetluită te-a târât după ea, iar tu, o dobitoacă cu prea multă putere inutilă în copite, ai mers mai departe.  Tata când trăi, îmi spunea adesea că voi fi un om care va ști să meargă înainte. Niciodată nu înțelegeam la ce se referă. Mi se părea oricum că aberează. Cum să știe un om ce înseamnă să mergi înainte, dacă el stă mereu pe loc. Eu vedeam că tata stă mereu în același loc, deși cunoscuții îl credeau un om de mare anvergură și viitor (unde se zărea aceasta sau când avea să vină, nu putea niciunul spune).

Din păcate sau fericire, a avut dreptate tata. Eu chiar am fost un om care a știut să meargă înainte. Poate prea înainte. Poate prea devreme!