După cortină

Atât de adăpostit, cum numai tăcerea poate ucide mâinile, genunchii, coastele și ochii, împingându-le-n lemnul crud; un ,,monstru” plâns de fericire, mușcându-ți pământul de sub picioare. Să-ți curgă ploaia pe călcâi, în omul de sub talpă, pe care nu-l știe nici Dumnezeu, ca și când păcatul de a înnebuni de dragoste, țesut în brațul tău stâng, cu chip de fată tânără, rătăcindu-ți în pumn, s-ar plăti doar în întuneric, dospind greoi, răbufnind în strigăt, destrămându-mi fruntea.

Suntem promisiunea tăcută a unui piept din lutul mâinii tale mari. De rouă și izbândă tremurând, prelinsă pe sânul meu. Până-n tibie. Și dincolo de ceea ce eu știu că sunt.