Blog

Fragment

I, primii zori ai tinereții

1

Nimic nu s-a prăbușit în urma agoniei mele. Drumurile au rămas semețe sub Soare, boltite când cineva le călca, deșirate, spâne și goale când iarna se răsucea pe călcâie și ale mele când durerile fizice îmi zdrobeau speranța de a mai fi. Mergând alene pe alei, sanatoriul părea o bucată de Cer decupat de mâna unui copil fricos să adâncească mai mult tăiușul foarfecelui. Știm cu toții că vom muri, cândva, mai aproape ori mai târziu, și totuși, viermele vieții ne roade cumpătarea fiecărei clipe. Dacă mi-ar fi spus cineva când am avut osul tare că toate se vor destrăma din mine, aș fi râs. Acum, dacă mi-ar spune cineva că mă voi înălța mâine sănătos, voi putea accelera vârtos pe autostradă, lăsând muzica să cadă peste genunchii pe care nu îi mai simt atât de bine, aș plânge nesătul, ca și cum doar plânsul mai poate îndrepta fericirea unui om bolnav. Prin adolescență, m-a urmărit gustul unei resurecții fără precedent. Credeam că mintea poate fi plină și de oase pe care să le răsucești și, între ele, să înghesui carne; multă carne tânără, în sânge, care să-ți permită fără tăgadă să răsucești cuțitul certitudinii. Lama să se adâncească, durerea să te surzească o clipă, apoi să te scuturi ca un câine ud, îndoiala să se zdrobească la picioarele tale și rana care rămâne să nu-ți amintească deloc de pierderea suferită.

Amintirile se înghesuie în mintea mea, alunecă, pică, se ridică și se așază unde vor, încâlcind totul. Cu toate acestea însă, într-o zi, mă grăbeam să urc scările. Până la mansardă, erau vreo 60 de scări abrupte și murdare. Nu le spălasem niciodată. Ploaia le curăța, iar bocancii mei scorojiți le mocirlea mai apoi. Îmi era bine așa. În ziua aceea, când am deschis ușa, Stavate stătea tolănit în patul meu. Luase cele câteva foi scrise, își dusese o mână sub cap, își ridicase picioarele pe marginea patului și fuma. Când am deschis ușa și m-a văzut, a început să turuie în felul-i grotesc, deși întotdeauna ideile îi erau mai valoroase decât caracterul și chiar înfățișarea de birjar satisfăcut de viața măruntă, băut și incitat de cine știe ce fantasme.

—Ar trebui să încerci să-ți găsești o femeie, mi-a spus rânjind, parcă sugând pipa, cu marginile pălăriei vechi pătate.

— De ce crezi că aș fi atât de nesăbuit?

—Pentru că, atunci când scrii, semeni cu un scelerat care ar vrea să frângă gâtul tuturor.

—Poate că eu chiar vreau să frâng gâtul unor oameni. Poate și pe al tău.

—Prostii. Ești încă tânăr și necopt. Trebuie să scapi de seva din tine, pricepi? Să lași să curgă acest venin, această brutalitate și să faci loc lucrurilor pentru care ai fost hărăzit.

—Începi să bați câmpii din nou cu destinul, menirea, înaltul spiritului? Mai bine mi-ai da ceva de băut.

—Când ai mâncat ultima dată?

—Ieri.

—Ce?

—Faci pe medicul acum? Niște mistreț.

—Halal. Să coborâm să mâncăm.

—Și bem?

—Firește.

—În ce crezi tu?

—În viață.

—Lacunar și bolovănos. Ce înseamnă viața, în fond?

—Sumedenia aceea de fericiri, suferințe, risipe și îndulciri de-o clipă, când simți că ai găsit stupul firii plin și poți goli cotlon după cotlon, în loc crescând buruieni și grâu.

—Hoho, prietene, mai bine l-ai striga și pe Horațiu să meargă cu noi. Oare mai are de învățat?

—Nu știu. Să intri la medicină nu-i un lucru ușor. Și apoi, puștiul vrea să salveze vieți. Nu-l învenina inutil.

—Cine-l înveninează?

—Lasă că știu eu mai bine. L-ai întrebat dacă se crede Dumnezeu și ce va face, la limită, când bisturiul său va ucide, ori nu va putea salva (tot un fel de moarte întoarsă).

—Voiam doar să știu ce gândește.

—Și te-ai lămurit?

—Crede că dacă va înfăptui ceva bun se va salva și pe sine.

—Și nu facem cu toții asta?

—De unde? Eu nu încerc să salvez pe nimeni.

—Nu încă.

Advertisements

Două cuie

Aristotel afirma că pentru a fi singur, trebuie să fii animal sau Zeu. Nietzsche a completat spunând că există și a treia posibilitate. Să fii și animal și Zeu în același timp, adică filosof. Eu nu sunt nici una nici alta, dar mă sfârșesc singură, animată de neputința de a-mi agăța rațiunea într-un cui și a merge pe drum cu inima plină, râzând ori plângând, gata de obidă, de izbândă și de dragoste, ca atunci când toți oamenii pleacă departe și rămâi puțin în urmă să privești. Să-ți scufunzi picioarele în colbul pe care l-ai înghițit și să mori sub Cer. Nu se moare o singură dată. Nici nu ne naștem atunci când credem.  Poate nici nu iubim atunci când putem urla asta, ci anume când știm să nu lăsăm niciun cuvânt să se nască între piepturile clocotind. Vine o zi când înveți că poți merge doar cu tăcere.

Paler spunea că ,,singurătatea mușcă uneori din inimă”, dar când citești ,,Viața pe un peron”, ceva îți spune să fii singur și să te rogi. Să-ți așezi capul pe podeaua ca un trunchi de tăiat lemne și să vorbești cu lemnul. Până timpul îți va reteza viața, ai vreme să îți ceri iertare că l-ai călcat fără să-l privești și el va plânge pentru că nu ți-a învățat tălpile, deși, într-un fel, ai fost împreună cu podeaua și nu cu oamenii. Ei merg bucăți de drum alături de noi și-și închipuie că te-au iubit. Se fălesc cu tine prin târgurile cu oameni împliniți și cred că ți-au urnit visele din loc. Se adapă cu măduva ochilor și cred că te-au făcut să vezi. Se sprijină pe umărul tău și cred că ți-au încălzit osul. Tu le spui la început că nu ai nevoie de iubire, nici de vise, nu ți-e frig și nici nu vrei să vezi, căci îți ajunge tăcerea.

Apoi, într-o zi, te doare mai tare, deşi tu ai sperat că va înceta.

,,Despacito”, ,,tembelizorul” și ce se mai poate

Mi-a plăcut întotdeauna cum scrie Pleșu, poate și pentru că, atunci când vorbește despre urâțeniile lumii în care trăim (și care au fost pesemne și-n alte timpuri, sub alte forme) se folosește de diverse eufemisme. Probabil, pentru un om de o asemenea anvergură este un travaliu să  se uite în jur și să vadă atât de multă decadență, măcinând precum o molimă mai cu seamă tinerii. Astfel, mi-a plăcut ce a scris într-un articol despre mult apreciata și insipida melodie ,,Despacito”.

Nu înțeleg mai nimic din muzica vehiculată peste tot a zilelor noastre, sclipicioasă, golită de orice înțeles, înțepenită în vandabil și erotic (poate prea puțin spus). Trecând într-o seară prin Centrul Vechi al capitalei, mi s-a făcut rău. M-am holbat înfiorător de rușinos la toate fetele acelea atât de dezvelite, atât de pornite să epateze, să atragă, să incite/excite și mi-am spus că eu, deși am 24 de ani, mă simt ca o bătrânică de 80, care ar vrea să strige: Maică, dă și tu mai încet muzica aia că-mi plesnește capul! Și acoperă-ți, maică, măcar un pic , dosul, căci ești frumoasă și-i păcat de tine. (Probabil că din cauza aceasta nici nu am avut vreodată prieteni de vârstă apropiată).

Cine este vinovat? Cine nu este? Peste tot se vând lucrurile frumoase, somptuoase și goale. Facebook arată vara precum o revistă Playboy, iar pozele în chiloți și sutien, pardon, costum de baie, sunt un must al verii. Există, firește,  o sumedenie de nuanțe  și extreme de care trebuie să ne ferim. Să nu fim precum cei care-și iau opiniile în brațe și nu mai vor să vadă nici în stânga, în dreapta, înainte sau înapoi. Există și părți bune ale muzicii actuale. Ale televiziunii. Ale comunicării puternic digitalizate. Așa cum există și o sumedenie de părți rele. Poate cea mai rea dintre toate este faptul că tinerii care înfulecă doar produse mediatice, culturale, de care mai sunt, de acest fel, în opinia mea, deplorabile ca forță de sugestie a frumosului (ca să nu vorbim de înfăptuirea lui), ajung să trăiască într-o lume într-un continuu declin, pe care-l văd precum vârful lancei evoluției, democrației, libertăților de orice fel. Cugetul nu este o foaie albă, deasupra căruia se apleacă uneori o briză curată. Este ca un preș de care-ți ștergi picioarele murdare, dacă nu ai puterea (dată și de existența unei inteligențe minimale – dacă acceptăm acest concept răutăcios) să distingi utilul de dăunător, neghina de grâu.

Când abia știa să scrii corect în propria-ți limbă, dar fredonezi ,,Despacito” și-ți pare că fundurile acelea dezgolite sunt cool, este o problemă. Pe care o sesizează alții, nu cei în cauză și, uite așa, ne mai rostogolim puțin în glod. Discuția este una lungă și spinoasă, căci oricine poate găsi câte un așa-zis contrargument. Mi s-ar putea imputa, de exemplu, faptul că susțin ca toată lumea să fie înnebunită după Mozart. Greșit. Nu toată lumea poate rezona cu muzica clasică, așa cum nu putem fi toți intelectuali. Putem însă, măcar să cultivăm în tinerii noștri un simț estetic, spre a nu-i mai lăsa să orbecăie într-o lume care le pare atât de colorată, deși, în realitate, este putredă.

Visele pe care ți le croiește lumea sunt nu doar ademenitoare, ci și cvasi-posibile, dacă ne gândim că îți trebuie casă, mașină, bani de aruncat etc. Toate acestea pentru viața omului sunt aidoma prafului care se depune pe lucruri. Cred că, odată cu trecerea vremii, omul începe să caute sensuri pe care să-și aștearnă existența, măcinat de neajunsuri felurite, de dureri care nu se opresc niciodată și de dorințe pe care poate nu știe să le exprime sau să le caute, dar îi zădărnicesc pașii. Omul, așa cum este, indiferent de pregătirea lui intelectuală, este, în primul rând, un viețuitor emoțional. Simte iubire, ură, mânie, dispreț, fericire, fie că are o sapă-m mâini, fie că ține cuvântări și-și așază cravata. Firește, fiecare le simte, înțelege și folosește-n felul său. Cultura/educația reprezintă un fel de ameliorare a omului, concept preluat de la Nietzsche (nici nu mai știu din care scriere). O ameliorare în sensul bun. Nițică educație te cizelează, îți deschide ochii și-ți mai dă și un șut în dos dacă e nevoie. Îți mai astupă din porniri și te îndepărtează considerabil de individul care bea bere, râgâie, își plesnește femeia peste dos și, dacă merge la o petrecere, nu se poate distra dacă nu cântă și salam.

Un pic de îndepărtare de ,,ofertele” precum ,,Despacito” este o vindecare. Înveți poate să deschizi o carte, să mergi la teatru (Teatrul nu e doar clădirea aceea somptuoasă din mijlocul orașului), să vezi că viața nu se reduce doar la ditamai vila (în care vor trăi păsările eventual, când vei avea 80 de ani și nu o să te poți urni până la etajul trei, în cea de-a 20-a cameră) și maldărul de bani.   Din nou, nedorind să jignesc pe nimeni, nu afirm că toți cei care ascultă ,,Despacito” sunt proști. Să fim sănătoși, căci prostie avem cu toții, mai multă ori mai puțină. Spun, sau cel puțin încerc, că societatea se clădește pe lucruri lipsite de valoare, pe kitsch și mizerie.

Citind ,,Retorica” lui Aristotel, m-am întristat teribil. În Cartea I, Artistotel vorbește despre elogiere, blam, despre util sau dăunător. Raportat la valorile în care credea el și la rahaturile care trec astăzi drept necesare, lumea noastră e într-o groapă pe care o săpăm cu și mai multă râvnă.

Am crescut la țară. Liceul l-am făcut într-un orășel mic. Apoi, am finalizat studiile de licență și master. Pe Facebook, am printre prietenii virtuali și unii dintre colegii din clasele V-VIII. Unii nu știu să scrie corect. Firește, au mașini scumpe, iar eu de abia îmi pot permite lucrurile necesare. Firește, în ochii celorlalți aceștia trec drept niște tineri cu viitor, în vreme ce eu sunt tocilara care, îhhh, cum îmi spunea cineva, stau numai prin școli (exprimare metaforică pesemne) și cam atât.  Atitudinea aceasta spune atât de multe despre societatea în care ne ducem zilele.

Nu port pizmă nimănui. Nu simt invidie pentru bunăstarea celorlalți. Nu aș schimba pentru nimic tot ce am adunat în acești ani, în acord cu puterile mele. Poate nu pot epata cu haine scumpe (le iau pe cele mai ieftine), nu pot impresiona nici prin succesul meu răsunător, nici n-am chei de învârtit (nici de la mașină, nici de la casă etc.). Singurele mele avuții sunt cartea mea Teatru în stomac, câteva cărți despre teatru și aptitudinile diverse în comunicare. Nu pot să mă integrez la vreo petrecere, nici nu înțeleg cum simt și ce simt tinerii. Nu-mi pot undui șoldurile, nu-mi pot ridica sânii-n cupe și nici nu pot privi cu diverse subînțelesuri. Știu să sorb câte o gură de absint uneori, să fumez câte o jumătate de țigară în vreme ce citesc, dansez singură, ori scriu. Lămuririle acestea plicticoase le scriu mai mult pentru mine, poate pentru că încă mai sunt șocată după ce ieri, o puștoaică de vreo 15 ani mi-a spus să-mi pun piercieng, căci lumea a evoluat și eu am cam rămas în urmă.

Sunt atât de în urmă. Fir-ar. Știu să discut numai chestiuni neinteresante ce țin de filosofie, teatru, film, scriitori și habar nu am ce naiba e cu acea culoare fucsia (sper că am reținut corect denumirea). 😀

Și pentru că tot vorbeam sau, cel puțin,  intenționam să vorbesc despre muzică, îmi place tulburător de mult o melodie aparținând lui Wim Mertens, Iris.

 

 

Miez şi însingurare

Ar fi aşa de uşor să-mi străbat nesiguranțele şi fricile şi să izbucnesc, realizând ceea ce visez. O casă de copii. Le-aş spune mereu poveşti copiilor. Acesta este unul din visele mele. Să construiesc o casă pentru copiii nimănui. Pe care să-i strâng sul sub inima mea. Şi să îi iubesc.

Şi mai visez… să scriu ceva frumos şi rodnic. Să zac pe malul mării. Uneori, mă simt atât de singură, încât mă gândesc că, dacă mi-ar spune toți oamenii lumii ,,noapte bună”, mi-ar fi mai uşor. Apoi, nu mai sunt atât de sigură şi încep să râd. Când eram mică şi se întâmpla ceva rău, îmi astupam urechile cu mâinile mici, îmi aduceam genunchii până aproape de gură, mă legănam şi număram până la 10. Când deschideam ochii, credeam că va fi mai bine, dar nu era.

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.

Unele bube nu trec. Rămân acolo şi se dezmiardă cu mai mult sânge, cresc, coc şi plesnesc. Apoi, o perioadă tac. Apoi, dintr-o dată, când aproape le-ai uitat, reîncep să urle. Într-o noapte, încercam să-i arăt cuiva drag că există motive pentru a fi. Înşiruiam şi pentru mine iluzii. Şi eu aveam nevoie să mai cred că există un sens în toată marea aceasta de renunțare ca o boală ce-mi cuprinde malul.

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

Acum, e un pic mai bine!

60 de ani de căsătorie

Bunicii mei sunt împreună de 60 de ani. 60 de ani. Vă dați seama? O viață întreagă împărțită. Și ce dacă a fost Cel De-al Doilea Război Mondial și Bunica a rămas fără Tată, iar Bunicul a prins Marea Secetă? Și ce dacă Bunica a pierdut câteva sarcini? Și ce dacă timpul a trecut peste ei nemilos? Și ce dacă toate le-au durut? Astăzi sunt împreună.

Las mai jos un colaj înfățișându-o pe Bunica Clemansa. Iubindu-l de 60 de ani, de 60 de ani, pe Victor.

Bunica

Fragment

Într-o zi am călcat într-o baltă. Plouase timp de o săptămână; ori mai mult, dacă vă încredeți în capacitatea mea bolnăvicioasă de a simți timpul și, mai mult decât atât, de a-mi aminti evenimentele majore care trec pe lângă (prin?) mine. Cert este că, acea zi s-a transformat în nenorocirea vieții mele. Ajungând în fața unui chelios care avea grijă de ziar, uitându-se chiorâș la mine, căci eram proaspăt și mi se mai cunoșteau coatele șterse de băncile școlii, m-a întrebat dacă știu să scriu. Ăsta-i un alt prost, mi-am spus încetișor în gând, de teamă să nu-mi întrevadă certitudinea pe chip și i-am răspuns așezat, așa cum învățasem în ultimii ani, că știu, teoretic, cel puțin, să scriu orice fel de material pentru ziar, ba chiar că am și niscaiva umor, deși par posac și, una peste alta, are nevoie de o viziune proaspătă și de un cal tânăr care să alerge bine și să se strecoare cu ușurință.

S-a uitat la mine ca și cum mi-ar fi deschis gura și ar fi vrut să se dea îndărăt, să urle și să sară într-o groapă, de parcă-n gura mea se adunaseră toate cariile și o duhoare grea, de nestăpânit, ar fi tăiat aerul. M-am prefăcut că nu pricep nimic și am început să torn în capul lui, săracul, toată teoria ce o știam. Nu era puțină. Cu cât continuam și sudoarea-mi curgea pe fălcile care se mestecau ca niște pietre de moară, mi se părea că sunt cel mai deștept flăcău al generației mele și că ar trebui să plec de acolo, să caut ceva pe potriva capacităților mele. Cum puteam oare să mă înjosesc cerând loc de muncă la un ziar local, mă gândeam eu în vreme ce turuiam și începusem să rânjesc. Omul mă asculta. Pesemne, nu a fost chiar așa. Era doar obosit și nici nu mă auzea, gândindu-se la ale lui. Când am terminat, m-a privit în față și mi-a spus clar:

-Băi puță, văd că știi teoria din scoarță-n scoarță, dar cu mine nu-ți merge, mă auzi tu? Mâine dimineață, mergi pe teren! E un caz, cum ai zice tu, social, futu-i mama lui. O țigancă face greva foamei pentru o locuință. A venit cu două pușlamale mici și nu vrea să plece dracului de acolo. Primarul vrea să aducem în fața publicului adevărul, înțelegi?

– Da.

-Da?

-Da!

-Și cum crezi tu că arată acest adevăr?

-Ca un adevăr!

-Ești impertinent.

-Primăria nu face nimic pentru cei care nu cum să-și permită o locuință.

-Ah, și de unde știi tu, priceputului.

-De prin auzite.

-Ești și tu altă puță care crede că va salva lumea, așa-i? Haida, marș. Vii peste trei zile cu articolul!

-Trei zile?

-Vrei mai mult?

-Ar cam trebui.

-Fie două.

-Mi-e teamă că sunt forțat să refuz.

-Mi-e teamă că vei crăpa de foame, mătăluță.

-Voi sosi peste două zile.

Am ieșit afară din birou tremurând. Cele câteva scări coborâte mi s-au părut ca niște druci peste spinare. De ce acceptasem așa ceva? Auzisesem atâtea discuții despre țiganii săraci care așteaptă ani de zile pentru o casă și trăiesc pe unde apucă, iar primăria nu face nimic. Știam eu prea bine ce adevăr voia primarul să știe lumea. Însă, omul acela chelios mă provocase, iar eu, naivul, căzusem în capcana lui, dorind să-i demonstrez că pot orice și că nu mi-e teamă. Adevărul este că, la vârsta aceea, cel puțin, mă durea-n cot de poziția și influența lui, iar urlete-i de mojic nu mă atingeau. Tinerețea are și acest neajuns. Te simți atât de nepieritor, încât începi să crezi că poți înfrunta orice cu palmele goale, râzând, fără să posezi capacitatea de a întrevedea cum îți vor fi brațele peste câteva zeci de ani, care vor zbura neostoit oricum. Nu poți vedea nici că mintea, cu toate certitudinile ei, va cădea, se va surpa și falsifica treptat, ca și cum, seara, un om s-ar duce la culcare, iar în zori, s-ar scula altul în același trup și-n aceeași inimă, animat de alt timp, de alte nevoi și gânduri. Este drept, nu vedem asta în timp ce trăim hulpav, dar o simțim când ne dăm seama că ne-am aruncat timpul în toate gropile care ne-au ademenit, nu prin ideea reușitei, ci tocmai certitudinea zbaterii și suferinței, poate pentru că simțim, din nu știu ce pricini, că ceea ce ajungem să deținem, nu mai are același gust pentru noi și că vom fi în stare să alergăm după tot ceea ce nu  vor putea atinge, ignorând, sau apreciind prea puțin, ceea ce deja este al nostru. Ori nu. Este ceva al nostru cu adevărat? Și acest cu adevărat pare prostesc, spus de un om trecut de 50 de ani. Mâine fac 53 de ani. Îmi vine să și râd. Să-mi fi spus mie cineva la 20 de ani că voi ajunge să am 53, că mă vor durea oasele și aproape îmi voi pierde dinții, cred că i-aș fi spart țeasta.

Nu este așa de rău precum pare. Mă refer la vârsta mea onorabilă. Mă pot plimba în voie pe alei, îngândurat din cauza a cine știe ce pricini soioase, manevrând raționamente care nu duc la nimic în fond, spălându-mi papucii prin rouă, vorbind cu câte un străin, întorcându-mă acasă sătul de lumea aceasta nouă în care, deși nu mă regăsesc, trăiesc ghiftuit de atâtea evenimente care se succed nebunește. Parcă nici nu încep și nici nu se termină. Aș fi fost tentat să spun că trăim numai în miezul ori esențele lucrurilor, dar ceva s-a pierdut din tot ceea ce inima mea tânără a căpătat și s-a trezit într-un timp necugetat, în care trebuie să faci ceva, orice, să fii cineva, oricine, și să-ți păzești hoitul cât mai bine de mâinile care ar putea să te dezbrace de iluziile pe care le croiești și le înghiți repetat.

Dacă am rămâne cu trupul inimii gol în lumea aceasta, ne-am sfâșia unul pe altul, indignați că ne-am mințit. Și poate nu ne-ar mai supăra că celălalt ne-a mințit, doar că a făcut-o mai bine decât noi. Cum am putut pierde o atari șansă? Mie nu ar trebui să-mi fie frică de minciunile pe care le-am spus. Cred că sunt mai puține decât cele primite, dar mă macină gândul că, de la o vreme, n-am mai putut lupta cu pornirile mele bolnave și m-am adâncit în ceva străin de tot ceea ce știam ori despre care învățasem, încât, nu de puține ori, mi-a fost silă de mine.

Nu putem merge mereu cu acest adevăr prin lume. Nu ne putem duce la omul de pe colț, la femeia aceea prea plină, având ochii dați cu verde, ori la fetișcana aceea care vinde pâine, să-i spunem că ne este silă de noi și, uneoi, am vrea să ne lipim țeava de țeastă și să privim creierii alunecând pe peretele prea alb, prea drept. Nu putem să spunem acest adevăr crud nici apropiaților. Oricât de lipiți de noi ar fi. Dacă mai există cineva lipit de noi, firește.

Când te uiți înapoi la viață, îți pare că dacă făceai altceva în anumite momente, ar fi fost altfel. Ar trebui să râzi, desigur, dar te alinți cu asta, doar ca să fii la adăpost. Îți spui așadar că nu ai putut înfrunta hazardul, că el a fost mai puternic decât tine și că soarta pecetluită te-a târât după ea, iar tu, o dobitoacă cu prea multă putere inutilă în copite, ai mers mai departe.  Tata când trăi, îmi spunea adesea că voi fi un om care va ști să meargă înainte. Niciodată nu înțelegeam la ce se referă. Mi se părea oricum că aberează. Cum să știe un om ce înseamnă să mergi înainte, dacă el stă mereu pe loc. Eu vedeam că tata stă mereu în același loc, deși cunoscuții îl credeau un om de mare anvergură și viitor (unde se zărea aceasta sau când avea să vină, nu putea niciunul spune).

Din păcate sau fericire, a avut dreptate tata. Eu chiar am fost un om care a știut să meargă înainte. Poate prea înainte. Poate prea devreme!

Adulmecând tăcerea

M-au obosit străzile, terasele gemând de lume, Facebook-ul plin de poze cu sâni plini și coapse frumoase, dezbaterile, postările, like-urile, tacâmurile cu mâncare și plânsul repetat, ori de câte ori lumea mi se apropie de piele și vrea să-mi rupă-n fâșii tăcerea.

De aceea, m-am oprit. Acum câțiva ani, scriam pe un alt blog, Samewhiteblue. Aveam prieteni acolo și mă simțeam acasă. Nici eu nu mai știu de ce am renunțat. Cert este că, într-o zi, a început să mă doară și mai mult ceva din mine și nu am știut încotro să merg. Într-o zi, nu m-am mai simțit eu în niciun loc aproape. Doar scrisul m-a primit așa… haotică.

M-am săturat de știri, de dezbateri politice, de pagini de învățat și podele șterse. Îmi pare că nimic nu mai are rost uneori. Mai pot visa doar când scriu, iar când mă uit la pozele cu mine, adesea râzând, mă întreb: Oare cine este fata aceea blondă cu nas prea acvilin? Eu?

 

O bucată de liniște

Aici, pe genunchii acestei văi, uneori, este liniște. Nu mă doare osul inimii și nici fruntea nu-mi mai este îngreunată de atât rău. Deși nu mă pot declara un om priceput în fotografie, m-am jucat puțin cu Cerul satului.

Prima mea carte: Teatru în stomac

Am cartea lângă mine, citesc numele autorului, Simona Poclid, și nu-mi vine să cred. Însă, nu este vorba despre autor, ci despre povestea Tânărului și a Bătrânului. Eu, care credeam că știu mereu ce să spun, nu pot să scriu acum un mesaj cu tentă publicitară, așa cum am învățat la școală, să conving oamenii să cumpere cartea. Aștept aici cuminte să ajungă-n inimi și să mângâie.

Până atunci vă las un fragment:

Untitled

(Scena 4, A fi îndrăgostit)

Cartea poate fi comandată online, de pe site-ul editurii: www.edituradatagroup.ro/produs/teatru-in-stomac

P.S. O primă recenzie a cărții, scrisă de către Cristian Niculcea, scriitor la rându-i, poate fi citită aici!

 

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑