Scurt „eseu” despre nemurire

 

În unele zile viața este un hârb și abia atunci, într-o clipită care-ți arde dosul pleoapelor, îți redescoperi singurătatea și sălbăticia. Nimeni nu vede că, de la o zi la alta, ți se umflă tâmplele, de abia poți să-ți speli dinții, pe care nu-i vei putea scoate când se vor strica, târându-te până la ieșire, până la fereastră, până la botul omenirii, să-ți aduci aminte cum miros lăturile speranței.  Dacă nimic nu are sens (cum ar putea să aibă?), tot plânsul tău nu-i decât un exercițiu pentru moarte, când va trebui să-ți găsești un făgaș și nu te va urma nimeni. Vor pluti (poate), în jurul tău, miliarde de resturi ale minții, luminoase ori întunecate, rupând tot ce-a fost capital (aparent) în fâșii, înălțând câteva nimicuri, după care vei umbla cu ce ți-a mai rămas din gură, să sorbi ultima dată… senzația existenței. Dacă-i un curaj să te mai naști o dată (trebuie să fie, altfel, cui i-ar trebui atâta durere și moarte), înseamnă că am avut un motiv destul de bun să ne aruncăm în mocirlă, să ne lăfăim și să plângem. Viața trebuie să devină o chilie; să-ți ascunzi așa de bine lacrimile, încât oamenii să creadă că tu nu știi, pur și simplu, să plângi; că n-ai lacrimi, că inima ta nu le poate produce. Ești, pe scurt, un handicapat plictisitor care nu poate niciodată să apeleze la tragism. Acesta-i țelul, să te închizi, zi de zi, atât de tare, încât și când vei muri, cine va vrea să-ți cântărească creierul, să-l găsească chircit, uscat, neputând să afle nimic, nimic.

Nu-i atât de greu să fii nemuritor, dacă înveți să nu mai plângi, să nu-ți spui niciodată durerile, să nu-ți arăți bubele (uneori, poți vorbi încontinuu despre ele și nimeni nu le vede). Să le preumbli dintr-o parte în alta a propriei minți, înfășurat în scutece nenumărate, murdare, nespălate. Dacă m-ar întreba cineva cu ce ar trebui să te ocupi de-a lungul vieții… aș avea un singur răspuns: să nu te pornești niciodată să scrii (darămite, să ai și cărți). Nu, nu, categoric nu. Ai putea să speli straiele bolnavilor, pline de sudoare, urină și căcat, de gemete, plânsete și renunțări, murdărindu-ți pielea curată cu adevăratul chip al vieții. Poți să te înalți cât vrei deasupra durerii, să o înfrângi, să poți râde și între 1000 de oameni care mor, cerșesc îndurare și plâng; ai libertate deplină. Doar să ai grijă să aibă rufe curate, cât mai curate, și să croiești idei sterile câte poftești. Ca să rămâi nemuritor trebuie să mănânci numai pâine uscată, să bei apă doar câte o înghițitură, când și când, exersând uitarea. Tot pentru nemurire îți trebuie o boală mijlocie; nici prea grea, nici prea ușoară, dar pe care să nu o tratezi și care să-ți dea uneori dureri care să te îndoaie. Te va ajuta să-ți sufleci poalele minții și să exersezi nepăsarea pentru tot ce-i lumesc și glorios. Totodată, trebuie să rămâi fără prieteni și dacă îndrăznește cineva să te laude să-l scuipi, să-l plesnești, să-i spui să se ducă la dracu’. Numai să nu începi să scrii. Nu cumva să te apropii de dorința de a fi citit, analizat, plăcut, aplaudat… Nu cumva… că-ți crapă nemurirea ca lutul uscat de pe cuptor și răsar bășici pline de puroi împuțit.

Și dacă totuși îți vine să scrii, să devii așa de urâcios, încât oamenilor să le vină să verse, să le fie teamă, rău, să aibă coșmaruri. Să nu vrea, decât puțin, sfios, cu teamă, să vadă ce-i dincolo de obrazul tău. Nu-i atât de greu să fii nemuritor, trebuie să mănânci iarbă, trebuie să îi izgonești pe oameni, trebuie să ții în izmene pietroaie și-n craniu crengi, să fugi tare, tare de lume, chiar dacă, uneori poți fi, din greșeală, agreabil. Nu-i decât o moarte cinstită, cu care nu vrei să deranjezi pe nimeni. În străfundul tău, știi adevărul. Ca să scrii, trebuie să știi să plângi, ca să ajungi nemuritor, trebuie să reușești să nu mai scrii niciun rând. Căci scriitorii mor și oamenii spun deasupra mormintele lor că vor trăi veșnic. Ori nu văd mormântul din fața ochilor, ori se amețesc cu iluzii pe care eu nu le pot înțelege. Trebuie să nu scrii… să nu scrii…