fericirea aceea duhnea a stârv. oriunde m-aș fi întors în inima mea, eram pustiu. trăiam într-o mahala. cu bucăți de femei și copii născuți pe jumătate. mamele mergeau cu câte o mână, ori un picior de copil pe braț. cealaltă jumătate de copil le murea în pântece. fără sâni, gură, ori cu câte o singură coapsă, se târau nedeslușit pe drumurile pline de bărbați sfârșiți. ei aveau brațele mari și inutile. în locul pieptului le stătea obraznic sexul vânăt. se încumetau rar să dorească, ori să viseze, căci ei știau, spre deosebire de restul lumii, că pierduseră iubirea. casele erau imense. tăcerea sfâșia. jumătățile de copii sugeau flămânzi. sfârcurile rupte se legănau sub cămășile albe. niciodată nu se săturau. urlau cu gurile diforme. păreau de vată. îți întorceau stomacul pe dos. urlau până laptele le ieșea înapoi pe gură și mamele îl întindeau pe burțile supte. eram pustiu și iubeam. voiam să fiu cât mai departe. lumea aceasta mă striga din toate părțile, neînțelegând de ce sunt atât de alb și necopt. voiau să mă mănânce. eram atât de străin, încât gustul meu era mai bun decât al laptelui din sânii plini. poate dacă mă dădeam lor, nu ar mai fi fost bucăți. mi-am așternut tâmpla pe narcise. pieptul îmi ardea. și-mi era dor de sânul ei plin. de pântecele în care nu zăcea putred nicio jumătate de copil. m-am uscat de dor. măcar de-aș fi salvat această mahala. oare mai are sânul plin, sau după ce am murit, a rămas și ea înjumătățită?
(ne-poezie și spovedanie)
