„Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” este scris (și, pentru cititorul român, mai ales) tradus cu o grijă deosebită pentru frumusețea limbii; mișcărilor unduitoare printre imagini răzlețite de plâns sau de bucurie, așa cum ni se înfățișează, prin intermediul romanului, obrazul vlahilor. Nu știu ce să evidențiez mai întâi, valoarea istorică a romanului ori tragismul … Continue reading THANAS MEDI, ,,ULTIMUL CUVÂNT A LUI SOCRAT BUBA”
În unele zile viața este un hârb și abia atunci, într-o clipită care-ți arde dosul pleoapelor, îți redescoperi singurătatea și sălbăticia. Nimeni nu vede că, de la o zi la alta, ți se umflă tâmplele, de abia poți să-ți speli dinții, pe care nu-i vei putea scoate când se vor strica, târându-te până la … Continue reading Scurt „eseu” despre nemurire
O vreme îndelungată, poate de aproape doi ani, am vizionat numai filme realizate de Bergman. Am avut, și-n cazul peliculelor sale, și a cărții ,,Lanterna magică”, sentimentul unei regăsiri stranii, dar și a unei aprecieri sincere, când ești în fața cuiva care a depășit baierele expresiei cunoscute de tine până atunci. În interviuri, Bergman zâmbește … Continue reading Tăcerea și suferința noastră cea de toate zilele
Prima impresie când scrii, pentru că nu te poți smulge niciodată complet din tine, este că ai un oarece talent, ba chiar că ideile tale sunt noi; ca să scapi de această meteahnă, literatura clasică și filosofia te ajută să-ți dai seama că în lume s-a spus tot ce se cerea strigat și că unele … Continue reading Chipul frumos și hâd al singurătății (2)
Realitatea, cu mici excepții pe care nu le pot controla, este un produs al minții mele; propriile certitudini, îndoieli, iluzii nu schimbă adevărul, dar șlefuiesc o imagine a ceea ce pentru mine reprezintă lucrurile și oamenii din jur. În ciuda lucrurilor care ne unesc, noi suntem captivii propriilor minți, putându-ne elibera tot între granițele ei. … Continue reading Chipul frumos și hâd al singurătății (1)
Întâlnind pentru prima dată scriitura Suzănicăi Tănase, forma și, mai cu seamă, jalea țesută-n dulceața rândurilor, mi-am amintit cu dragoste de Aglaja Veteranyi și al ei copil care a tot fiert în mămăligă până mălaiul a înlemnit și s-a prefăcut în mormânt. Apoi, a răsărit în minte și Oriana Fallaci, scriind către un copil întors … Continue reading „Grădina Sofiei” și deslușirea frumuseții
Atunci când hazardul pompează în capilarele sorții sânge stricat, înălțimea psihicului se decimează și existența se statornicește în vreo baltă care-ți pare, pentru o anumită perioadă de timp, întreaga existență. Citind ,,Manualul lui Epictet”, am avut la început tendința de a-l contrazice, pentru că mintea mea nu rezonează deloc cu starea de nepăsare dulce (ori … Continue reading Învingând teama de viață
Aștept, zăcând la căpătâiul tuturor posibilităților, izbânda asupra durerii. Pământul se desface felii sub tălpi și nu găsesc niciun leac pentru dorul de un om mort. Nu există nicio cale, în afara visului, de a vorbi și a primi un răspuns nesigur de la un om care nu mai trăiește... În funcție de ce rațiuni … Continue reading Suplețea sfâșierii
Tînăra scriitoare Simona Poclid a publicat pînă acum trei cărți de proză. Tocmai citesc romanul Monștrii cu bot de catifea (Eikon, 2020), care îmi place foarte mult și despre care voi da seama în vreuna din „lecturile pandemice”, pe care le postez pe portalul Timpul și/ sau pe acest blog. Auzind că în ultima vreme scrie și publică pe FB poezii, am fost foarte curios. Mi s-au trimis cîteva și da, chiar scrie poezii. Una urmează…
vom muri; ce dacă, vor spune unii
care habar nu au ce înseamnă să mori
câtă vreme mai poți ajunge la bucătărie
să-ți aduci înapoi piciorul pe care l-ai uitat ieri
ochii încă mi se scaldă în cadă
apa e putredă și nu văd decât iadul
de-o săptămână jumătate plâng
jelesc
mă înspăimânt și mă vaiet
am îmbătrânit
sunt o babă deșănțată; îmi pot șterge papucii cu fruntea
lumea scâncește, adoarme și uită
unii…
View original post 376 more words
Anul trecut (nu mai știu ce zi era), m-am spetit să ajung la o lansare de carte. De fapt, erau două cărți îngemănate care se lansau, despre care știam că sunt ca zborul întors, îți ajung oasele și penele-n inimă, le îndrepți spre creștet, spre genunchi, te spetești și planezi ciuntit pe niște cuvinte care … Continue reading „a doua viață”, de Nicoleta Dabija
