Pledoarie pentru țărani (1)

Un sat moldovenesc. Poate suntem în 1998. Era cald. Pe prispă se adăpostea mereu o mâță deșirată pe care Mamaia o izgonea; neagră, leneșă și îndărătnică, mâței nu-i era frică de strigătele Mamaii. Ba mai mult, ca și cum i-ar fi făcut în ciudă, se lungea sub Soare și căsca nedumerită. Mamaia era tânără. Dinții … Continue reading Pledoarie pentru țărani (1)

PESCARUL NIMICULUI

Atunci când Pescarul ajunge-n mâini care îl iubesc!

Monica scrie

Draga mea prietenă, Simona Poclid, să îți explic ce este cu întârzierea aceasta în a scrie impresii despre Pescarul nimicului. Am citit cartea de două ori ca să pricep toate întelesurile și mi-am deschis un caiet în care am scos extrase din carte. Care mi s-au potrivit mie. Este plină de metafore cartea ta și aceasta despre care vorbim și cea dinainte, Teatru în stomac. Nu știi cum arată cartea ta când este citită de mine. Devastată de sublinieri și de notițe pe caiet. Ce să îți spun eu ție, Simona, că fiecare cuvânt e un vers dintr-o poezie, că fiecare trăire de personaj trădează o sensibilitate extremă de ființă care ești și prin care le dai lor viață. Că ai profunzimi de ocean și înălțimi de Himalya în simțăminte. Că tu insăți ești o operă de artă cu chip de om, că prin fiecare celulă a…

View original post 782 more words

O viață banală și poate necesară

Mă trezesc în fiecare dimineață. Aștept ceva nedeslușit și greu care-mi cade pe tâmple, mi le fărâmițează și se adăpostește-n călcâiele murdare de speranță. Manuscrisul a stagnat… eu sunt acel ne-scriitor care nu-și face planuri, schițe, nu poate avea un program de scris, respectat cu sfințenie, nici idei productive, nici un stil cerut de amarnica … Continue reading O viață banală și poate necesară

Du-mă-n sus, până la tălpile plânșilor!

Cât de searbăd trebuie să fie în veșnicie războiul oamenilor cu societatea și cu vinovații. Cât de frumoase trebuie să fie râurile din Paradis, în care plânșii își spală tălpile. Și cât de moi sunt mâinile îngerilor ștergând lacrimi. Și cât loc trebuie să existe și pentru vinovați, să-și spele poate inima, să o ia … Continue reading Du-mă-n sus, până la tălpile plânșilor!

Singurătatea mea de cenușă

N-am înțeles singurătatea de la începutul existenței. Era martie și iarna își înfigea colții în sânii timizi și mărunți ai primăverii. La patru dimineața, pe holurile cenușii, nu trecea nimeni. Într-o sală rece, neprimitoare, cu medici și asistente absente, purtându-se ca și cum cineva scăpa de niște zoaie, se năștea o fetiță blondă, bolnăvicioasă.  Din … Continue reading Singurătatea mea de cenușă