Palmse, Ștefana Dicu – Recenzie

Palmse este așezat, din punct de vedere literar, la granița dintre jurnal și fișă clinică a bolii, a rătăcirii și a spaimei, abil purtat, ca un miraj ticluit anume pentru cititor, prin descrieri ample, cotituri tematice care ademenesc și te îndepărtează, pentru ca descoperirea adevărului, din final, să vină tăvălug, să lovească și să scrâșnească. Ivit, în primă instanță, ca o puternică și senzuală caricatură, totodată, a unei aparente beții sau poate inconștiențe, a unei treziri într-un pat străin, romanul Ștefanei Dicu se desfășoară precum parfumul zahărului deasupra absintului, pentru ca, în spatele cortinei, să muște mereu, ca un păianjen ce se încâlcește în propria pânză, colțul stricat al bolii, schimonosind o tinerețe uitată, atârnând de calorifer ca un gest vechi, străin, încropit la repezeală. Boala ca supremă hidoșenie a lumii, dar cel mai puternic resort să îi pornească picioarele umflate. Boala ca artificiu literar, am crede, dar este mai mult de atât… destăinuirea unei destin pierdut, risipit în rotocoalele unor tâșniri obsedante, obositoare și dătătoare de strigăt. Olga este, atunci când am crede-o cât mai lină, sfâșiată de negăsirea-i lăuntrică, de geamătul feroce al absenței unui gust uitat, într-o căutare fără sfârșit, curgând precum curg șerpii unei Gorgone sau bucățile mari de magmă nemiloasă. Ceea ce pare o întoarcere în timp, în spațiul poetic de la Palmse, este, de fapt, o regresie a minții, decuplată, din cine știe ce pricini, și captivitatea în propriile spaime, propriile înfrângeri și morți, ca într-un șah orb fără de sfârșit. Încă din Febra orientală, ca scriitoare, Ștefana Dicu îi oferă cititorului exemplul puterii de a sonda, de a expune tragicul, grotescul, sublimul, bubele, puroiul, lacrimile, dar și adierile celeste, adâncimile iubirii. Trecerile de la duioșie, eleganță la grotesc, la caricatură sunt, cred eu, o notă distinctă a stilului Ștefanei Dicu; poate, într-un fel unic, să-și dezbrace personajele, să le îngloade, să le privească schimonosindu-se, dar să le și spele leșul, să le ceară iertare. Expresia fină a descrierilor, grija pentru limbă, atenția pentru toate suprafețele personajelor, dar și pentru adâncimile lor, fac din cel de-al doilea roman al Ștefanei Dicu o lectură savuroasă, senzuală, în care teme precum: iubirea, rătăcirea, boala, moartea, dar și una brutală, din cauza tragismului acestei eroine Olga, ce nu seamănă cu nimeni, ce pare să-și tragă seva, ca un copac tăiat, dintr-un loc știut doar de ea. Destin frânt, deși începutul cărții ne dă impresia unei farse, unui scenariu care ne copleșește uneori prin absurdul lui, devina miza supremă a romanului de față.

Profund conturată ca femeie, rătăcită, îndurerată, dar aspirând spre curățare, vis, celestul iubirii, Olga reprezintă, după ce enigma este dezlegată, un chip al durerii, ca atâtea altele care se perindă prin lume și asupra cărora reflectorul literaturii nu se oprește des sau nu îndeajuns de mult pentru infinitatea de gemete din fiecare clipă. Cât de abil, din punct de vedere literar, ne minte însă naratoarea atrăgându-ne în absurdul trezirii Olgăi la Palmse; cât de frumos ne poartă, ca un iluzionist, prin trăirile ei, când descoperă Palmse, când își dă seama că nu știe unde este, în ce timp, ce i s-a întâmplat, unde îi sunt lucrurile. Dar visul (uneori cu pauze de coșmar) nu se sfârșește. Ea vine să înlocuiască altă femeie, dar cu ce preț să îmbrace alt destin, într-o lume încuiată doar sub craniul ei, printre străfulgerări conștiente de o clipită și această mâzgă osoasă care îi apasă umărul bolnav și reușește să o răpună. Olgăi nu îi rămâne nimic, deși am spune că are totul. Pe Olga nu o doare nimic, deși tot trupul și toată mintea îi sângerează. Și atunci, de unde vine această năucă senzuală, frumoasă, pierdută, impetuoasă, năvalnică și către ce se îndreaptă ea? Dacă prima parte a romanului ne ademenește, sub aburii groși ai descrierilor ample, scrise cu răbdare, finețe și pricepere, spre ce ne îndreptăm în final? Cred că destinul Olgăi, privit de după această fereastră este mai tragic decât dacă ni s-ar fi vorbit mai mult despre plânsul ei. Pentru că romanul Ștefanei Dicu ne pune în fața implacabilului, ne leagă de acel calorifer când nimic nu mai este de făcut (ca și-n viață, de altfel) și când noi înșine amușinăm propriile rătăciri. Cred în valoarea literaturii care se apleacă asupra trupurilor și minților scofâlcite, atrăgătoare doar pentru cel care poate vedea frumusețea în degradare, uscare, durere, ca una dintre cele mai importante și mai grăitoare mărturii despre zbaterea noastră coclită de-a lungul vieții. Ceea ce a reușit Ștefana Dicu, printre altele, să creeze prin acest roman, dincolo de puterea poveștii, constă într-un artificiu narativ, o anumită tehnică de îmbrăcarea a bolii și durerii, în definitiv, a morții, asemănătoare unui bun număr de magie. Impactul destinului Olgăi este, în final, mai puternic și mai apăsător decât ar fi fost printr-o expunere fățișă, abundând în imagini clare ale ,,condiției” ei, asupra cărora ,,mărturiile” literare sunt încă puține.
Olga pare să ne învețe că-n ciuda fragilității minții, a cărnii, a sângelui, adânc ascuns, în căptușeala aerului din jurul nostru există ceva care palpită, se răsucește, trebuie povestit. Și aceasta a fost datoria pe care Ștefana a vrut să o achite, să povestească ceea ce rămâne în spatele ușilor, să scoată la iveală din bolboroseala pe care cei sănătoși nu o mai înțeleg la bolnavi, adevăratul plâns…