,,Cartea așteptării” mântuirii… cu ochii deschiși!

(scrisoare)

„Dacă am cu adevărat ceva, ceva care să-mi aparțină și în care să cred, atunci aceasta este așteptarea. Așteptarea e casa și masa mea”.

Urletul zăpușelii se-mpinge-n fereastra pe care nu o voi mai șterge niciodată. Mi-au rămas numai cărțile, pe care visez că le scriu sau le întâlnesc. Cu unele dintre ele trăiesc ceva ce seamănă cu o copilărie care nu se mai sfârșește. Parcă se vorbește despre mine, un colț al meu, ceva profund adevărat despre foamea și setea umană, ceva zdrențuit despre capătul durerii… ceva înalt, îmbietor, mântuitor. Cartea așteptării lui Igor Isac a venit la vremea cuvenită, așa cum ajung la noi cărțile pe care (chiar dacă nu le înțelegem pe deplin și memoria va păstra din ele ce va putea de-a lungul timpului) le reclădim în propriul trup al minții, destul de încet pentru datoria pe care o avem față de pământul cuvântului. În care ne îngropăm, peste care curg ploi năprasnice (despre ploaie Igor Isac spune că-i aidoma destinului de nemișcat, nu te poți apăra dacă te prinde-n plin câmp, când ești cu genunchii crăpați sau cu oasele goale) și-n care ne uscăm cu glodul pe noi, idealiști, din ce în ce mai stingheri, mai neștiuți, mai nepricepuți să fim vii, să ne întoarcem la mers. Splendoarea stilului lui Igor Isac, drumeagurile literaturii, cinematografiei, picturii, răzvrătirii, idealului, confruntării cu istoria, umorul, blândețea, nebunia… fac din Cartea așteptării un prunc niciodată născut, ținut în formal, aidoma copilului pe care chiar personajul-narator îl primește într-o noapte colțuroasă a vieții lui. Urcat pe fereastră, până la iubita-mamă, măcinată de timp și de prea multă visare, rămâne-n mâini cu un copil chircit de nenaștere, care plutește nepăsător în formol și împinge-n lume un strigăt tăcut. Toată tinerețea, durerea sau fericirea noastră se transformă în astfel de fii și fiice ce tac pentru totdeauna.

De destin nu se poate fugi, repetă, iar și iar, Igor Isac. Citind, am vrut, de mai multe ori, să-l contrazic. E ușor de vorbit cu un autor pe care-l citești pentru prima dată, pe care nu-l știi și nu te știe. Se instituie o intimitate firească între cititor și scriitor, de fapt între umbrele lor, căci lectura îi transformă între niște fetuși transparenți, conectați unul la celălalt, prin care circulă cuvinte. Poți citi cartea oricum, de la început la sfârșit ori invers, poți înțelege oricât sau nimic, poți râde sau plânge. Eu sunt un cititor nesuferit; remodelez, visez rândurile care-mi par ascunse, desprind bucăți, imagini, ca și cum aș culege carnea moale de oase, joc rolurile personajelor, mă gândesc ce bună tragedie s-ar putea zămisli cu revolta, surâsul sau lacrima unui personaj. Am pentru toate o tăcere care șuieră doar prin scris. Și care-mi pare singura întâlnire, cea mai duioasă, dintre oameni. Igor Isac scrie despre ideal. Despre iubire și despre suferință. O face delicat și unic (sunt imagini în cartea aceasta care mi-au amintit de Greenaway), fără să vrea să epateze, nu caută nici înțelegerea, nici apărarea. E precum un nebun care merge cu nările pe sus, îl vede numai pe Dumnezeu și de la El așteaptă răspuns. Ce-i pasă lui, că mie sau altcuiva, i se va părea într-un fel, oricum, această spovedanie?

Pentru mine spovedaniile literare (pe deplin asumate) sunt, dintre toate lucrurile lumești, ca altarul. Parcă am în mâini un suflet în sânge care se rostogolește între palmele mele și cere de mâncare. Parcă-i un prunc care trebuie verificat, dacă doarme îndestulător, dacă respiră, dacă îi este bine. Parcă-i un om aflat într-o mare cumpănă pe care și-o privire îl poate strivi sau salva. Felul acesta de a trece prin viață, de la încâlcelile istoriei, până la cele mai tăinuite tălmăciri ale inimii, reprezintă pentru literatură o copie a facerii. Nimic nu-i scapă acestui ochi care se apleacă asupra lumii. Nici ura, nici nedreptatea, nici mârlănia, nici lașitatea. Dar Igor Isac scrie despre toate aceste rele, deși ironic, deși uneori biciuitor, ca un judecător, cu o înțelegere părintească; în mijlocul pieței câți te vor auzi dacă urli și câți te vor auzi dacă șoptești?

Dragostea lui Igor Isac pentru Tarkovski mi-a amintit de vara-n care am văzut, cât mi-a permis timpul, peliculele lui Bergman. De la Fanny och Alexander până la Viskningar och rop, trecând prin peste 20 de pelicule, Bergman mi-a desfăcut țeasta și mi-a pus ceva greu de explicat printre gânduri. Și deși uit numele personajelor, actorilor, multe detalii, căci memoria mă trădează din ce în ce mai mult (cine știe cum va fi când voi fi bătrână, dacă-mi voi mai aminti cum mă cheamă), reflectând asupra analizei lui Igor Isac asupra ,,Oglinzii”, mi-am amintit de Boriska; cred că autorul are curajul lui; ia în mâini datoria facerii acestui clopot de litere cu riscul de a-i fi retezat capul (dar Igor Isac rezolvă și dilema sacrificiului, căci te întreabă fățiș, la ce bun capul, dacă ți-au crescut aripi?).

În planurile țesute de-a lungul scrierilor veți gusta cu plăcere toate trimiterile către filme, cărți; aveți la dispoziție o carte-n care, câtă vreme așteptați destinul, să vă gândiți la ideal, sacrificiu, artă și datorie. Sunt niște lucruri mărețe și pentru că sunt înșiruite aici cu grabă devin seci, dar nu e timp acum pentru prea multă dialectică inutilă. Despre critică literară nici nu poate fi vorba.

Când îi moare tatăl, Igor Isac îl descoperă înconjurat de tăcerea definitivă care-i transformă trupul, cu albeața și slăbiciunea lăsate de moartea care mâncase deja viața, și-l spală înmărmurit de frumusețea ce-o poartă. Nu înțelege atunci ce se petrecuse cu tatăl, de unde venise în această nouă formă și deși nimic nu mai putea soluționa-n planul vieții neînțelegerea dintre ei (neînțelegere care-i poate încă din pântecele lumii și trebuie să se zămislească necontenit), alături de sicriu face dragoste cu soția. În preajma morții, timpul crapă; ceva straniu se întâmplă. Morții au această putere (care te și îngrozește, te și bucură) de a transforma viața într-un zbor care-și iese prin piele și te înalță, te împinge în grinzi. În fața unui sicriu nu mai știi cine ești. În preajma mortului nu poți fi pe deplin viu. De aceea, dragostea petrecută-n preajma sicriului, dincolo de a fi de o frumusețe literară neiertătoare, exprimă duioșia dură a vieții.

În oasele care ne vor putrezi (lucru firesc și dezirabil pentru mântuire, cel mai simplu dintre toate, de altfel, la care poate ne uităm complet indiferenți din Cer), viața se agită fără să ne întrebe vreodată. Noi facem față istoriei (proprii și generale), într-un fel sau altul, ne zbatem, greșim, ne spovedim, vom greși din nou, dar avem ceva ce ne anină mereu de Cer. Nu are importanță sub ce formă din noi izvorăște amintirea plenitudinii, desăvârșirii. Important este să fie liberă; nu trebuie să fugim de destin, ci să luminăm toate colțurile care ne-ar putea ciobi din aripi (capul îl putem pierde oricând, fără niciun regret). În schimb, aripile, aripile trebuie apărate!

Nu știu ce a urmărit, din punct de vedere literar, prin Cartea așteptării, Igor Isac. Este prea puțin să-i lăudăm doar valoarea literară. Din punct de vedere uman însă, pentru ochii mei, cartea este o spovedanie, lucru greu și frumos de înfăptuit, în contratimp. În fond, suntem supuși cu toții, anumitor lucruri care se asemuiesc. Nu este vorba doar despre creație, despre un destin artistic când stai cu câte un picior pe câte un mal (Basarabia-România, trup-spirit, viață-zbor). Nu este vorba nici măcar despre lume, despre chinga istoriei ori a dramelor personale. Cred că este mai important în ce ape se oglindește urma omului pe pământ. Câți oameni luptă pentru frumusețe, dreptate, adevăr, câți se căznesc să ajungă la binele pentru ceilalți, implicit și pentru sine. Avem acest drum pentru salvarea tuturor și a noastră.

Cred că veți avea parte prin Cartea așteptării de o întâlnire frumoasă, cu care veți putea să vă adânciți în culoare, în imagini sau în cuvinte, după cum o să vă mâne inima. Mie-mi rămâne bucuria de a ști că atunci când eram mică și Bunicul meu îmi vorbea despre malul celălalt al Prutului, acolo, pe undeva, trăia și Igor Isac și alții aidoma lui, care credeau în vis! Dacă nu aș fi citit cartea, nu aș fi înțeles spre ce se îndrepta mâna Bunicului meu. Mi-am iubit întotdeauna pământul satului. Acum știu că n-am fost niciodată indiferenți față de celălalt mal, noi, cei simpli, pe care istoria nu ne consemnează nicicum. Ne-o număra Cerul!

Să fiți sănătoși!

Dacă vă doriți cartea, o găsiți aici.