THANAS MEDI, ,,ULTIMUL CUVÂNT A LUI SOCRAT BUBA”

„Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” este scris (și, pentru cititorul român, mai ales) tradus cu o grijă deosebită pentru frumusețea limbii; mișcărilor unduitoare printre imagini răzlețite de plâns sau de bucurie, așa cum ni se înfățișează, prin intermediul romanului, obrazul vlahilor. Nu știu ce să evidențiez mai întâi, valoarea istorică a romanului ori tragismul poveștii de iubire. Cunoaștem însă prin intermediul lui Thanas Medi nu atât corvoada comunismului asupra umărului verde al vlahilor, cât și durerea asupritoare a destinului omenesc, atât de fragil, tremurător și neîndurător. Ce m-a frapat pe mine, dincolo de tragismul poveștii, pentru care am mereu o slăbiciune subiectivă, a fost stăpânirea magistrală a dozelor de ironie, duioșie, jale, șfichiuire a răului, încrustate cu atenția detaliului, cumințenia din rând și dăruirea completă pentru acest cânt de jale care înconjoară viața vlahilor.

N-am mai citit altă carte aparținând acestui autor albanez și mărturisesc fără sfială că voi amâna citirea unei alte cărți, pentru că-mi doresc să zăbovesc puțin asupra destinului lui Socrat și al Caterinei, mai ales că mi-a amintit de Raskolnikov care-și găsește mântuirea în Sonia, deși trupul său se istovește într-un prizonierat crâncen, cât și de Eva lui Radu Tudoran („Fiul risipitor”) care-și urcă sacrificiul din iubire deasupra frunților tuturor muritorilor din jur. Romanul este atât de bine scris, cu o atât de atentă controlare a ițelor narațiunii, încât colibele vlahilor, vorbitul cu morții, tămăduirile lor, cântecele ce aduc a plâns, cât și înstrăinarea umilă de ceilalți, care cunosc liniștea câmpiilor, mai abitir a orașului, devin mărturii grăitoare nu doar ale forței unei proze bune, ci și a simplității prin care autorul poate reda o lume fără emfază, fără artificii. Cu o netă intimitate față de istoria unui popor apus și, îndrăznesc să spun, cu iubire, față de marele tragism al vieții care ne șubrezește inima. Veți întâlni de-a lungul cărții imagini de o rară frumusețe; ceea ce denotă atât atenția traducătoarei Oana Glasu, cât și talentul autorului de a se juca iscusit cu anumite cuvinte care se ivesc ca niște mărgele de rouă, pe un pământ care nu a văzut niciodată căzând rouă. De la Socrat care, din cauza absenței iubirii ori, mai curând spus, a rostirii ei, ,,vomită viermi”, până la Caterina care-și descoperă a doua inimă, cea din piept, diferită de cea din pântece, a vlahilor, inimă care-i va stârpi pentru totdeauna liniștea.

Dacă mi-ar cere cineva să recomand un roman de dragoste proaspăt citit, aș spune, fără îndoială, ,,Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, dar i-aș face o nedreptate, pentru că nu-i ușor să iei o temă mare a literaturii, dar atât de des abordată, cum este cea a iubirii unui alt bărbat decât cel hărăzit de familie/destin, pe care să o înfățișezi cu această forță sălbatică și frumoasă, dar să o supui unui alt scop major: povestirii vlahilor. Cu toate urcușurile vieții lor aproape mistice, cu puterea credinței, sevei muntoase din sânge și alintului cu nesfârșirea omului simplu care nu vede mărunțișul lumii pentru că este ocupat cu veșnicia din inima lui. Dacă ar fi fost o poveste de iubire tragică și atât, poate că am fi crezut la final că am fost păcăliți de un autor priceput în a mânui cuvintele. Dar Thanas Medi reînvie o lume pe care timpul o îngroapă nu doar pentru vlahi, ci pentru toate popoarele goale-n fața evoluției reci, adeseori netrebnice. Scriitura lui scoate la iveală, dintr-un cufăr aurit, adevărul unei croieli umane, de-o frumusețe deplină, în fața căreia trebuie să ne închinăm.

Desigur, titlul închide în sine măreția lui Socrat și a puterii lui de a iubi, dar și a Caterinei de a răspunde iubirii, știind că pentru fericire se adună atâția viermi pe care cineva nu-i va putea scoate din carnea inimii. Toate personajele, în felul lor, se sacrifică, ceea ce mă face să apreciez (ca autor la rândul meu), construirea unei istorii umane care nu iese din limitele verosimilului. Genunchii lui Socrat nu vor fi însă robiți de Caterina, ci de nedreptatea istoriei și a regimului care vedea dușmani peste tot, chiar și-n nălucirile prostești. Glasul său, frânt ca o pâine caldă, va duce iubirea pe acea treaptă la care muritorii ajung rar, căci neputând urî, dar nici putându-se bucura de împlinire deplină, sufletul său îi astupă tinerețea și o lasă să se scurgă printre amintirea colibelor de paie.

Citiți ,,Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” pentru vlahi și pentru durerea ce se poate ivi din iubire, între o femeie și doi bărbați, gustând delicateța și forța autorului de a o aduce lumii; nimic nu-i grăbit, vulgar, grosolan în acest roman; are o gingășie, o naivitate și o dulceață rare. Nimic nu este superficial ori simplist; nimic nu-i împrumutat, lungit excesiv, nu-i nicio zonă cu influențe nefaste din apucăturile unor scriitori de a se transforma în sfătuitori sau filosofi foarte slabi. Nimic nu-i nelalocul lui, atât la nivelul construcției, cât și al formei și, implicit, datoriei pe care și-o asumă. E felul acela de lectură ca o izbândă, ca o desfătare, ca un cântec de jale care te face să plângi și să-ți răcorești inima ținută sub țestul uitării a ceea ce ne leagă pe toți: căutarea, durerea, iubirea și mângâierea. Bucurați-vă de „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”. Bucurați-vă! Așa cum se bucură vlahii când ei cântă și văile plâng, iar muntele își lasă catapeteasma peste creștetul lor copt.